Aceştia nu sunt inorogi
Gheorghe Fedorovici
Calul: "Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic." (Povestea lui Harap-Alb)
Întrucât este doar cal, nu şi antilopă, ţap sau cerb, precum inorogul, calul lipseşte din Cartea fiinţelor imaginare a lui Borges. Dar în foto-albumul de poveşti al lui Andrei Baciu, natura elementară a calului dezvăluie caracterul simbolic, şi de aceea fantastic, al realului. Spre deosebire de inorog, calul nu cuprinde părţi din alte animale, ci de-a dreptul elementele lumii: spinarea calului de la pagina 10 sprijină coasta dealului, cerul şi calul de la cea anterioară se oglindesc unul în celălalt, iar acolo unde se întrevede linia unui drum asfaltat (pagina 13), calul ne arată un altul. Unul turnat din lumină.
Precum în Povestea lui Harap-Alb sau în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, hotarele calului (vezi pagina 12) sunt şi ale noastre, le împarte cu noi, pe măsura poveştii, adică a vieţii, după cum o spune şi vorba: "Dumnezeu să ne ţie, căci cuvântul din poveste, înainte mult mai este."
Calul aşteaptă acolo, la începutul unei poveşti. Adică acolo unde începe realitatea. Aşteaptă să fie înşelat, încălecat. Fiecare drum este o poveste, fiecare viaţă un roman: am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Calul este pregătit, stă gata să străbată toate drumurile, toate poveştile. Aşteaptă, precum calul Guţă, ridicarea unui deal, pentru că trebuie să fie şi poveşti cu dealuri. Aştepta, împreună cu lumea, zămislirea lumilor, care încep să apară pe măsură ce sunt numite de om. Orice nume este o poveste, iar calul îşi aştepta şi el numele, adică povestea. Precum povestea Calului Guţă, de pildă.
Nu există poveşti despre nimic. De n-ar fi, nu s-ar povesti. Iar George Steiner ne încredinţează, în a sa Grammars of Creation, că trebuie ca ceva să înceapă să existe, nu doar să existe pur şi simplu, dintotdeauna, pentru ca povestea să fie cu putinţă. Nu există drumuri, oricât de lungi sau de scurte, fără un început.
Nu se ştie cine dăruieşte şi cine primeşte poate însemna la fel de bine: nu se ştie cine înşală pe cine. Omul pe cal, sau calul pe om? Îl păcăleşte omul pe cal, îi pune şaua ori îl înhamă, şi-l mână unde voieşte. Dar îl înşală şi calul, căci îndată se scutură de trei ori, şi zboară până la nori, până la lună şi până la soare, de te lasă "cuprins de ameţeală şi fără să ştii unde te găseşti". Dar amândoi rămân deopotrivă slujitori şi liberi, ambivalenţă cuprinsă atât în fiinţa calului (imagine a libertăţii), cât şi în numele lui Harap-Alb. Atât de liberi pe cât de slujitori.
Dar caii din albumul lui Andrei Baciu nu au şa. Întregul album este precum un cal fără şa: spune o poveste care nu înşală. Privindu-i, "ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa." Mai precis, atingi natura elementară a lumii.
Mai mincinos cine nu vede. Pentru că nu crede.
