Pământurile lui Bumbuţ
Alina Andrei
Drumul lung dintre oraş şi pădure, între oameni şi pustiu, cu aparatul atârnat ca o povară la gât nu poate fi decât o evadare în bine. Drum - evadare. Clişeu! O fi clişeu, dar de ce să-i spunem John când e Ion? Doar de dragul originalităţii? Nu... Nu e cazul. Fireşte că-mi dau cu presupusul, că doar nu ştiu în ce împrejurări au fost făcute aceste imagini, nu-l cunosc personal pe autor, nu ştiu dacă e sociabil sau ursuz, n-am idee dacă-i plac mai mult mestecenii decât plopii, ştiu doar că fotografiază al naibii de bine oamenii (scuzaţi cuvântul „al naibii“ ), şi că, aşa cum a spus un fotograf acum trei ani, „trebuie să ai coaie ca să faci fotografii ca el“, ceea ce nu exclude faptul că am dreptul să spun ce-mi trece prin minte văzându-le, fără să dau verdicte. Nu sunt critic (o specie enervantă care-şi arogă dreptul de a spune ,,cutare a vrut să arate că... artistul a simţit...“, de parcă ar fi intrat în creierul şi sufletul fotografului / pictorului / scriitorului, ca într-un film de groază de gust îndoielnic). Bun.Acum vă spun ce văd eu în aceste fotografii... Sau mai bine să încep cu ce nu văd... Nu văd oameni. Ceea ce e bine pentru că atunci când mă satur de betoane, înghionteli, maşini claxonitoare, telefoane, trecători care te împing cu coatele, înjurături, manele, îmi odihnesc privirea pe câte un copac scheletic şi frânt, rătăcit lângă o staţie de autobuz. Mai mulţi copacii înseamnă odihnă mai multă pentru ochi, pentru că se ştie, acolo unde e pădure nu sunt oameni, decât dacă ai ghinion, dar şi atunci puţini de tot, în calitate infimă (călători, pădurari, ţărani după lemne, pierde vară). Şi nu sunt strânşi toţi la un loc, ci răspândiţi printre copaci. Să zicem că sunt şanse să dai de un om după 1.000 de copaci. Asta e bine.
Însă e şi de rău (iertaţi-mi nehotărârea). Aceste peisaje au marele dezavantaj că nu conţin portretele lui Bumbuţ, chipurile acelea care după ce s-au imprimat pe film brusc devin fascinante, aşa că le-aş ierta păcatele doar pentru că dau tare bine pe hârtie.
De ce mai e de bine... pentru că peisajele lui îmi odihnesc şi urechile. Nu-mi inspiră sunete stridente, ci doar linişte. Linişte. Frig, dar nu ger, cât să-ţi îngheţe un pic nasul şi urechile şi să tragi mai cu poftă din ţigară. Maşina aşteaptă pe şosea, la margine, şi e cald înăuntru de la radiatorul care toarce, şi tu stai afară cu bocancii pe feliile de câmp, uitându-te după copacii de departe, scheletici, şi la păsările punctiforme. E acolo un gard de lemn care-mi place la nebunie, parcă l-aş fi făcut eu, în ipoteza în care aş fi în stare să împreunez nişte crăci subţiri, maronii, scăldate de soare, cât să nu se prăbuşească în ţărână. Pe gheaţa aceea, cu firişoare de lujeri ieşiţi din apă, păşesc noaptea ciutele, mai mult ca sigur, iar sub stratul subţire sunt peşti cât un deget, şi broaşte adormite până în primăvară. Nu m-ar deranja dacă ar orăcăi de acolo, căci gălăgia unei broaşte nu este tocmai gălăgie, e tot tăcere binecuvântată, fără vorbe stridente, fără ţipete şi istericale. Cu un zâmbet tâmp, de fericire neghioabă, m-aş uita la fâşia aurie de şosea, de deasupra pământului pudrat cu zăpadă, cu o bucată de tulpină de copac, încovoiat doar ca să dea bine umbra. Ca şi cum înainte ar fi fost drept, ca un soldat de paradă, şi cu degete l-aş fi îndoit niţel, spre stânga, ca să-i curgă umbra spre mine, aşa, un pic câş. Zăpada aceea albastră e prea curată, îţi vine să-ţi bagi degetele în ea, sau un băţ lung cu care să scrii cuvinte smucite, care să-i uimească pe ţăranii care ar ajunge pe acolo din întâmplare. Nu ştiu ce. O poezie albă, absurdă, un vers dintr-un colind, începutul de la Tatăl Nostru... Sau nu. Aş încerca să fac apologia tăcerii, prin cuvinte, desigur, dar nu rostite cu voce tare ci scrise cu băţul pe acele coline înzăpezite. Faptul că s-au făcut averi din casete cu triluri de păsări exotice, ţipete de delfini, cascade sau furtuni, nu poate decât să mă enerveze. Oare s-ar înregistra pe reportofon copacii care-şi leapădă frunzele pe pământul îmbibat cu ierburi putrezite, ghinde şi urme de copite? Ar fi o blasfemie. E o idioţenie să asculţi aşa ceva la birou, în faţa calculatorului, când toţi îţi cer să fii productiv. De obicei, cât stai pe dunele de zăpadă nimeni nu-ţi suflă în ceafă, nimeni nu te grăbeşte să faci ceva.
Mai bine să o iei la picior, să urci în tren sau maşină, să ajungi în pustiul cu felii de pământ îngheţat dar nu mort, şi să te îmbuibi cu tăcere până la refuz, până când uiţi că după copacii ar trebui să fie un sat, şi după sat un oraş. Clicul de la aparat e tot tăcere binecuvântată. Nu trebuie să-i răspunzi cu un da, nu, poate sau mda, îhî. Cât să ţi se urască de linişte şi garduri absurde ce nu despart nimic, şi să te întorci de bună voie. După un popas trebuie să urmezi din nou şoseaua şerpuitoare, cu viteză, şi eventual să nu te uiţi în urmă.
De ai un prieten e bine să-l duci acolo, în fotografii. Să se bucure şi el de linişte, aerul înţepător de proaspăt, ca un sifon ce te furnică până în nas, iar de îi este teamă de pustiul fără de oameni, momeşte-l cu o căsuţă de lemn, pitulată pe undeva, unde să găsească plăcinte aburinde cu brânză (brânză din laptele vacilor ce-au rumegat iarba din poze), cafea fiartă pe sobă de-o babă sfătoasă ce ştie poveşti mai grozave decât ale lui Vasile Voiculescu. Şi-un moş pe laviţă, cu sticla de ţuică de prune dosită să n-o vază baba lui.
De ai un duşman, ce-ţi vorbeşte ca o moară stricată şi-ţi suflă mereu în ceafă, du-l tot acolo, pe coclauri, la naiba în praznic. Vara, să nu moară de frig. Leagă-l de un copac (de un picior, să se mişte niţel, ca un câine în lesă). Lasă-i merinde, apă, pături, apoi pleacă pentru o vreme. Pentru binele lui, e sănătos să-l laşi să-şi vorbească singur, apoi să ţină discursuri pompoase copacului de care e legat, altor trunchiuri cu ramuri şi frunze, să ţipe la pasările care i se rotesc deasupra capului, la veveriţe, să-şi scuipe veninul pe arici şi cârtiţe. Câteva ore va fi furios din cauza neputinţei, apoi bucuros, imaginându-şi în detaliu cât rău îţi va face după ce va scăpa, va ţipa ca apucatul, să-şi audă glasul. După câteva nopţi şi zile va învăţa să iubească tăcerea, să se bucure de frunze, rumegatul vacilor, cuci şi pitpalaci. După eliberare va vorbi mult mai puţin. Totuşi, înainte de a trece la un asemenea gest radical, ai putea să-i faci cadou aceste fotografii. Sau ai putea să-i spui să-şi vadă de drumul lui, şi de pilda cu ţărâna. Că din pământ am fost plămădiţi şi că tot în el ne vom duce. Poate o să priceapă ceva.
