Spectrele livezii
Mihaela Michailov
Într-un decor clar-obscur se întrevăd, printre siluete şi amintiri fulgurante, crengile unei livezi de vişini. E vremea fructelor cu aromă rememorant-terapeutică. Apoi, se simte mirosul narcotizant care duce cu el povestea unor vieţi, a unor pierderi şi regăsiri. Toate un simbol, o metaforă şi nu mai puţin o realitate.Livada de vişini, teatrul nostru poartă, ca şi eseurile anterioare ale lui George Banu (Actorul pe calea fără de urmă, Teatrul memoriei, Roşu şi aur, Peter Brook sau regizorul şi cercul etc.), amprenta unei stilistici proprii, cu inflexiuni vizuale şi variate referinţe livreşti sau autobiografice. Stilul inconfundabil al scriiturii lui George Banu, impregnat de o evidentă notă de poeticitate, transformă cărţile sale în eseuri teatrale, care au ceva din seducţia unui spectacol rezonant. George Banu are vocaţia spectatorului avizat, apt să surprindă şi să intuiască cele mai fine fuziuni şi nuanţe, subscrise viziunii de ansamblu. Un ochi născut parcă pentru a condensa toate pîrghiile spectacolului, cultivat şi provocat să se deschidă spre introspecţii multiple, ne ghidează de fiecare dată în cărţile autorului. George Banu scrie despre ceea ce spectacolul lasă să se între-vadă şi despre ceea ce, inevitabil, ascunde. Nu este vorba nici de o detaşare impusă cu orice preţ, alterînd pura plăcerea de a privi, percepţia subiectivă, şi transformînd discursul într-o relatare ternă şi convenţională (prezentă, din păcate, în critica noastră de specialitate), nici de capcana efuziunilor şi impresiilor de moment. Cu luciditate, rafinament şi vizibilă propensiune ludică, George Banu recompune montările-lecturi ale Livezii de vişini. O piesă de teatru aleasă nu întîmplător, ci tocmai pentru că reflectă o metamorfoză substanţială, surprinsă pe mai multe paliere: experienţă de viaţă, statut social, valori materiale şi spirituale, ordini trăite şi imaginate.
Livada de vişini coagulează personaje şi semnificaţii polarizante. E locul celor mai vii şi mai fecunde contraste. Pe de o parte, sînt cei pentru care livada reprezintă un simbol şi se confundă cu însăşi existenţa lor: Liubiov, Gaev, Varia; Duniaşa, Firs. Înstrăinarea ei devine în acest context inimaginabilă, pentru că livada aparţine memoriei celor care o reinventează continuu. Ele s-au născut şi au trăit înconjurate de acest spaţiu ce şi-a pierdut succesiv semnificaţia unui obiect concret, devenind axul întregii lor existenţe. Fiecare se leagă de livadă prin forţa unei amintiri. Ea simbolizează reversibilitatea nostalgiilor şi este, în acelaşi timp, o fotogramă ireversibilă, căci rămîne, într-un fel fantomatică. Transpar din ea doar contururi.
Toposul livezii legitimează parcursul personajelor, fiind în consonanţă cu traseul lor evolutiv. Aşa se explică obstinaţia cu care se agaţă de iluzia supravieţuirii ei. De cealaltă parte se situează Lopahin şi noua ordine anihilantă, care reduce simbolurile la obiecte, anulînd vitalitatea lor. Livada este în accepţia lui un bun oricînd vandabil, un spaţiu reificat, convertit în preţ. Mai mult decît atît, ea are valoarea unei revanşe, unei aproprieri de care a fost deposedat. Demersul lui Lopahin actualizează psihoza validării prin preţ. Timpul lui Lopahin este unul al fixării în pecuniar. Nimic nu poate exista dincolo de această determinare şi totul dispare cînd vişinile capătă o valoare materială. Atunci timpul lor moare. Livada de vişini sugerează cel mai bine sensurile latente ale oricărei scimbări. Aici se destructurează un simbol şi piere o lume. Ea acumulează contradicţii, este şi centrifugă şi dispersată.
Montările Livezii de vişini pornesc de la o lectură în straturile textului, al cărui tempo este subscris monologului hamletian să dormi, să mori. Livada se retrage în sine sau emerge exploziv, figurarea ei, felul în care este prezenţă sau absenţă, constituind miza punerilor în scenă. Livada se poate întrupa sau poate fi vizualizată imaginar. Stanislavski schiţează pe pereţii casei flori şi trunchiuri aproape imperceptibile. La Strehler, ea apare ca o pînză impregnată de frunze uscate, acoperind deopotrivă sala şi scena ca un ecou ce reberberează starea personajelor. Livada lui Strehler este în viziunea lui George Banu "cel mai frumos eseu despre albul în teatru’’, producîndu-se osmoza între decor şi costume, aşa încît personajele devin translucide. Acestei monocromii îi corespunde policromia lui Brook. Andrei Şerban face să coexiste livada şi casa, lumea din afară şi cea dinăuntru, prelungiri ale unei lente dezintegrări, iar la Vlad Mugur, crengile livezii pătrund prin spărturile pereţilor. Sînt iminenţa morţii şi a tuturor clipelor pierdute. Sînt memoria vie a ceea ce nu mai poate fi nicicînd găsit. Le simţi amintindu-şi de un trecut dens.
Livada de vişini e un topos permeabil. Prin el pătrund spectrele unei lumi- lacustră şi zgomotele înăbuşite ale scufundării. E ca şi cum i-ai simţi fisurile viscerale, sonorităţile prelung atonice şi ultimele vibraţii. Deşi poate părea paradoxal, dispunerea fiind una pe verticală, livada e un spaţiu acvatic. În el se adîncesc toate iluziile haşurate ale unei lumi aflată pe marginea prăpastiei. Halucinantă această cădere în golul unor temporalităţi aglutinate!
Livada are ceva din fascinaţia şi efemeritatea unui spectacol de teatru, din clipa locuită de cele mai percutante reverii şi imagini. Există atîta timp cît supravieţuiesc cei pentru care constituie o realitate, un simbol şi chiar o amintire. Se confundă într-un fel cu fiecare dintre noi. Teatrul există pentru că se resimte încă atracţia vişinilor dintr-o livadă-spectacol. Mirosul acesta răzbate peste timp. Se întregeşte cu fiecare lectură sau montare, capătă nuanţe intens-percutante sau devine plăcut difuz. Dar rămîne, aşa cum o amintire redevine prezent: "A vedea un spectacol splendid este sinonim cu a vedea livada de vişini în floare. Preţ de o răsuflare. Dar amintirea poate marca o viaţă." Este ceea ce opreşte timpul, preţ de cîteva ore, pentru a-i da consistenţă.
Cartea lui George Banu reuşeşte să-şi capteze deplin lectorul în mrejele urzelii textuale şi să-l transforme în spectatorul fiecărei montări. E scriitura unei superbe însoţiri, a unui excurs interior şi vizual. Departe de spectrul livezii, teatrul se uită pe sine, , aşa cum în interiorul ei devine un complex al totalităţii. Frazele se transformă în crengi, în fructe, pentru ca în final să devină o livadă multiplicată la nesfîrşit. Livada de vişini e teatrul rupturilor fulminante, al deziluziilor tulburătoare topite în meandrele schimbărilor. Mai bine decît oricine Cehov intuieşte esenţa metamorfozei. Din teatru şi de oriunde. Livada de vişini e spectacolul sfîrşitului şi al începutului. Al zorilor şi al crepusculului. E teatrul nostru. Sîmburi de vişine nasc amintiri şi spectacole. Căutări şi iluzii. Cronologii ale unor călătorii interioare.
(Livada de vişini, teatrul nostru: jurnal de spectator, traducerea Anca Măniuţiu)
