Apropie-te, nu mușc, sunt doar un sculptor de geniu!
Lia Bugnar
Pe Tatiana am cunoscut-o dinainte s-o cunosc. Citisem Spovedanie la Tanacu, o carte impecabil scrisă de ea, cu farmec și talent, după un fapt real, de o cruzime fără margini. Era uluitor cum reușise ea să scrie în cele mai mici detalii despre niște întâmplări cutremurătoare care dădeau coșmaruri și celor mai viteji. Am citit cartea și am avut certitudinea că e o femeie deșteaptă și cu mult umor, deși poate că subiectul romanului n-ar fi fost cel care să-i pună cel mai tare în valoare calitățile astea.Întâmplarea a făcut să o întâlnesc peste aproape un an și să citesc o parte dintr-o piesă de-a ei, piesa despre Brâncuși, neterminată la vremea aia. Pentru Tanacu reușisem s-o iert, asta e, îi ieșise o carte excelentă pe un subiect crâncen care nici mie nu-mi era străin (la rugămintea unui mare regizor, încercasem să scriu un scenariu de film după același caz real și mărturisesc cinstit că n-a fost o reușită.) Dar pe subiectul cu Brâncuși chiar mă călca rău pe bătături. Un producător de film îmi dăduse un avans serios în bani ca să-i scriu un scenariu despre Brâncuși. Citisem tot ce se putea găsi despre Brâncuși la noi și prin alte părți, scotocisem peste tot, folosisem surse dintre cele mai autorizate și dintre cele mai dubioase și, la un moment dat, mi s-a părut că-l cunosc cât de cât, deci, practic, aș fi putut trece la fapte. Am pățit ceva ce n-am pățit niciodată când am încercat să scriu: mă uitam la foaia albă de pe ecranul computerului meu și nu puteam scrie nicio literă. Pur și simplu n-am fost în stare să inventez o vorbă pe care s-o pun în gura lui Brâncuși. Puteam totuși să scriu un "Bună ziua", nu? Până la urmă, o fi spus și Brâncuși cuiva "Bună ziua", asta era aproape o certitudine. Totuși, mintea mea n-a fost în stare să trimită impulsul degetelor mele în așa fel încât să-l inventez pe Brâncușul meu. M-am intimidat total și atunci el, Brâncuși, mi-a întors spatele și nici că l-am mai prins.
Și, revin la întâlnirea mea cu Tatiana, mi-am dat seama de ce nu reușisem eu, de fapt, să-l găsesc pe Brâncuși. Nu-l găsisem pentru că era la ea. A scris o piesă (nu era atunci gata, acum e) în care el circula liber, cu iubiri contorsionate și cu vicii, cu crize de isterie și cu orgii, cu ciudățenia și aura copleșitoare pe care le poartă un asemenea om. Am avut și neșansa să primesc piesa ei prin gura unor actori buni (era un fel de lectură mișcată în cadrul unui workshop de actorie) așa că efectul a fost cu atât mai puternic asupra mea. Brâncuși era acolo, de-adevăratelea, cu carne, cu oase, cu umor, cu angoase, cu excese, cu vorbe de om și cu vorbe de geniu.
Am simpatizat-o pe Tatiana imediat, dar asta n-ar fi fost nimic ieșit din comun, mi s-a mai întâmplat să decid că nu-mi place de cineva, ca după aia viața să râdă de mine și să se întâmple exact pe dos, mai exact să ajung fana acelui cineva. Ce a fost mai important pentru mine a fost că m-a făcut să-l simpatizez pe Brâncuși. Ăsta e adevăratul câștig. Pe genii nu le simpatizează nimeni, mai ales când au murit deja și au devenit patrimoniu național. Brâncuși e pentru noi, românii, o statuie, ceva ce trebuie adulat - un verb atât de neresponsabilizant, e subiect de întrebări încuietoare la concursurile de cultură generală, e al nostru deși francezii susțin că e al lor, e dovada că noi, românii, însemnăm ceva în cultura mondială, nu suntem chiar așa, veniți cu pluta, e un fel de Eugen Ionescu care scria cu dalta, e de neatins, e abstract ca mama lui Ștefan cel Mare. Comparând cartea despre Tanacu și piesa despre Brâncuși, tind să cred că adevăratul act de curaj al Tatianei a fost să scrie piesa asta în felul în care a făcut-o.
Să scrii despre Brâncuși ca și când a fost un om și nu un capitol dintr-o carte e mai riscant decât să scrii despre exorcizări de călugărițe în devenire. Să ai curajul să spargi statuia țăndări și să eliberezi omul sechestrat în ea, mi se pare o faptă de toată isprava.
Întrebarea mea e ce o să se întâmple cu piesa asta? Am povestit despre piesă unui regizor extrem de talentat și considerat "rebel" de critică și chiar de spectatori. Tocmai căuta o piesă pe care s-o monteze. I-am zis: "Fă piesa asta despre Brâncuși, e complet țăcănită și n-are legătură cu nimic din ce ne închipuim despre el". Mi-a spus că nu vrea să facă o piesă elitistă. Nu e culmea ironiei că un om care era simplitatea întruchipată și a cărui operă a siderat o lume întreaga prin simplitate și esență, nu e comic, zic, să fie categorisit drept "subiect elitist"? Regizorul ăsta e exact genul căruia Brâncuși i-ar fi suflat un damf de ceapă cu slănină în față și l-ar fi trimis în mă-sa.
Mă bucur că există piesa, mă bucur că Tatiana a avut curajul și talentul s-o scrie în felul ăsta, dar mă tem că tot francezii o vor înșfăca pentru că nouă ne pică fisele întotdeauna cu întârziere și revendicăm lucrurile abia când nu mai sunt ale noastre. E salutar că LiterNetul s-a gândit s-o publice, dar poate o tactică iscusită ar fi să pună piesa sub alt titlu, ca să citească și cei care evită elita. Poate ceva gen "Apropie-te, nu mușc, sunt doar un sculptor de geniu care mergea, ca și tine, la toaletă". Sper, chiar sper, să merg la Teatrul Național și să văd piesa asta într-o bună zi. Dea Domnul să se miște repede băieții ăștia care au teatrul românesc pe mână pentru că am și eu o vârstă și "we're not getting any younger", dioptriile ne cresc la toți pe zi ce trece, chiar și celor care n-au probleme cu vederea încă.
(octombrie 2010)
