Coperta cărții

O livadă interioară

Livada cu vişini începe exact în acelaşi moment ca Faust, în clipa eşecului. Drumurile sunt blocate, orizontul închis. Privit din acest unghi, Lopahin apare asemeni unui Mefistofeles ce propune un pact de salvare. "Sunteţi salvaţi" se adresează el lui Liubov şi Gaev. Dar ei nu vor accepta invitaţia şi, spre deosebire de Faust, nu-şi vor trăda vocaţia. Stăpînii pot fi învinşi pe plan economic, dar nu pe plan simbolic. Ei nu-şi abandonează valorile şi refuză solutia prezentată ca o şansă ultimă. Liubov şi Gaev îmi apar azi ca eroi ce detestă poza eroică nu însă şi intransigenta: "murim, dar nu ne predăm", spun ei în mod implicit. Ei nu pactizează cu învingătorul prezent şi nu capitulează în fata a cea ce se prezintă ca iremediabil destin contemporan: utilul.

Lopahin afirmă necesitatea utilului ce se impune cu preţul inutilului sacrificat. Exegeza cehoviană a insistat asupra reducerii livezii la un aspect simplu decorativ căci chiar şi vechea reţetă de macerare a vişinelor s-a volatilizat. Această dispariţie acordă livezii o valoare doar imaterială. În termeni economici, ea e total neproductivă, fără a înceta de a se prezenta ca o experienţă subiectivă esenţială: ea uimeşte prin frumuseţe, seduce prin întindere, fascinează prin efemer ...totul în ea e contrar "utilului". În numele acestuia va fi sacrificată, dar în acelaşi timp Cehov anunţă astfel toate tragediile secolului: cărţi arse, păduri distruse, peisaje mutilate.

Azi utilul şi aparentul inutil se confruntă mai violent ca oricînd. Utilul domină în cîmpul realului, inutilul pe acela al subiectivităţii. Unul îşi găseşte raţiunea de a fi în logica prezentului, celălalt în puterea memoriei. Cum să alegem? Cine poate alege? Fiecare decizie impune un sacrificiu: cînd prefer să scriu cărţi decît să mă dedic ecranelor actuale mi se pare că înlătur utilul în favoarea paginii albe ce prezervă splendoarea cireşilor în floare. La adăpostul lor mă retrag, convins de iminenta înfrîngerii şi acelaşi timp sceptic faţă de orgoliul învingătorilor. Mai mult, oamenii de teatru ce cred încă în puterile scenei mi se par a fi toţi reincarnări ale regiilor eliminaţi de către partizanii utilului ce decapitează arborii. Ei uită însă că teatrul, mai mult decît o artă, e o atitudine a omului în fasa lumii. Ea e intangibilă. Fiecare o poartă cu sine, chiar dacă luminile sălilor se sting, şi spectatorii se împuţinează. Teatrul e livada cu vişini. O livadă interioară.

0 comentarii

Publicitate

Sus