Miss Havisham şi fereastra ce nu se mai deschide
Ioana Bâldea Constantinescu
"Take your time. Ia-ţi timpul tău!". Un calc simpatic, urmat de un smiley care mă amuză suficient cât să zgândăr dualitatea semantică a expresiei. Pentru că de grăbit chiar nu mă pot grăbi. Printre idei şi imagini, încerc să mă instalez în Bucureştiul lui Tudor Mavrodin. "Take your time", mă păsuieşte ultimul e-mail, intuind parcă faptul că mă plimb pe străzi familiare, impregnate, însă, de o nefamiliaritate un pic romantică, un pic intimidantă, un pic rezistentă la asediul unui intrus. Nu vreau să mă grăbesc. Vreau să delimitez, literal, la modul propriu, epurat de orice gramaticalitate, un timp al meu într-un fluid imagistic pe care navighez, deocamdată, la întâmplare..."Acesta este Bucureştiul meu." Un Bucureşti decrepit, subiectiv, căzut în letargie şi ros pe dinăuntru de modernitatea care-şi face loc, aşa, ca viermele din poezia lui William Blake, în inima rozei... Mă întreb dacă nu trăim, fiecare, în oraşul nostru, conotat, bolnav de iubirile noastre, fâstâcit de sărutări adolescentine şi cutremurat de seismele noastre interioare, ritmice şi intense, ca bătaia exacerbată a unei inimi.
Mă uit la fotografiile lui Tudor şi încerc să identific ornamente, clădiri rectangulare care se pliază pe amintirea mea blurată de timp a unei îndepărtate Place des Vosges..., geamurile sparte, carnaţia gri a unei clădiri obosite de poveştile care i se caţără, ca o iederă nevăzută, pe ziduri... Până când renunţ, conştientă că nu asta e ideea.
Ce ne propune Tudor Mavrodin e un jurnal vizual subiectiv, nu o intersecţie de imagini, nu satisfacţia recognoscibilului, nu un demers turistic, nu o efuziune socială din seria betoanelor care sufocă Micul Paris. La un moment dat, nu mai are importanţă dacă ai trecut şi tu pe acolo, dacă emoţiile coincid, dacă acelaşi cer plumburiu se iţea printre creştetele pleşuve a două case dărăpănate.
Mărturisesc că, citind textul lui Tudor ca pe un corolar al celuilalt text, cel vizual, m-am trezit plonjând într-un citat din Camil Petrescu. O casă e... ca un "corp omenesc, deschis pe masa de operaţie". Voyeur, fără a fi invaziv, obiectivul aparatului de fotografiat surprinde pulsaţia abia perceptibilă a unor vieţi suspendate într-o saga citadină. "Acesta este Bucureştiul meu", spune Tudor Mavrodin. Mă plimb prin Bucureştiul lui, al meu, al tău, al unei fantomatice Miss Havisham care mă priveşte din spatele unei ferestre care nu se mai deschide. Şi, după ce mă întorc a treia, a cincea, a douăzeci şi cincea oară la fotografia în care am intuit-o, o văd, ştiu că e acolo, că a fost tânără, ca a existat, că a iubit, că a plâns...
Un şir de fotografii. Coerente ca o melodie urbană. Sugestive. Discursive, în felul acela lipsit de vehemenţă, de spasmul durerii că, uite, oraşul meu, al tău, al ei se dizolvă în verbe la timpul trecut... Favorita mea e cea a unui balcon împăienjenit de o vegetaţie pe care, din poză, o ghiceşti lividă, încolăcită aproape tentacular în jurul trupului încă suplu al clădirii. Trec pe lângă locul acela din când în când. Îl recunosc şi îl salut tăcut. Nu am amintiri legate de el, nu face parte din istoria mea personală... L-am descoperit o dată cu fotografia şi l-am recuperat dintr-o ignoranţă indiferentă. A devenit... parte din Bucureştiul meu, cu nimic mai puţin idilic, dramatic, melancolic, romantic, tragic, adormit, aiuritor, molatec sau învolburat decât al tău, sau al lui, parte din povestea mea, din... timpul meu...
"Take your time. Ia-ţi timpul tău!". Îmi savurez cu voluptate evaziunea din gramatică, în timp ce invizibila Miss Havisham, de la fereastră, se încrâncenează demn în corsetul ei de reguli... Iau fotografia, o salvez mental într-un inbox subiectiv. Acum e... a mea. Mulţumesc.
