Ochiul lui Dumnezeu
Delia Oprea
Un album cu fotografii de Dinu Lazăr poate ieşi sub semnul unui inedit paradox: ar putea să ne placă, încă înainte de a-l deschide - pentru că Dinu are această aureolă, care îl precede, de ochi care dezvăluie, descoperă, inventează – dar, în acelaşi timp, poate să ne incite la o oarecare neîncredere, pentru că ne întrebăm, totuşi, dacă miracolul este repetabil.Prima fotografie tranşează paradoxul: miracolul este repetabil... În această lume dominată de Caragiale şi de grotesc, în care nu mai ştim, uneori, dacă mai există frumuseţe sau, mai degrabă, dacă există, mai suntem noi capabili să o gustăm, Dinu Lazăr inventează şi restituie ceva ce am pierdut: sensul echilibrului şi al păcii interioare. Acesta este albumul, cel pe care îl veţi vedea dacă veţi trece prin fotografii grăbit, uitând de textele care însoţesc fiecare imagine.
O privire grăbită poate ar fi de ajuns pentru a dobândi o pace interioară sau chiar pentru un echilibru regăsit. Dar sigur ar fi o pierdere ca experienţă, pentru că rar se întâmplă - cum este cazul pentru acest album – ca o alchimie să opereze între fotografie şi cuvânt, alchimie care să se găsească în alt registru decât cel al componentelor.
Frumuseţea ireală a imaginilor lui Dinu Lazăr este, cumva, trasă în tranşee de un băiat pe numele lui de fată Ioana Scoruş, un băiat care trece, cu sabia scoasă din teacă, de-a lungul unui noiembrie reinventat, fără să se oprească sau să vadă... El are povestea lui, o poveste de băiat singur. El nu priveşte alături de noi, ci îşi spune povestea, dezvăluindu-se de la o imagine la cealaltă, ascuns între „Ochiul lui Dumnezeu” si cel al lui Dinu.
Nu-l vezi, dar e acolo, undeva, în peisajul imortalizat de celălalt ochi, un peisaj devenit decor al vieţii sale. Povestea lui reală ar putea părea banală, şi totuşi, nu fundalul îi dă adâncime şi semnificaţie, ci însuşi faptul că este povestea unui copil, pentru care frumuseţea este ceva natural. Echilibrul se stabileşte firesc, între frumuseţea exterioară şi întrebările lui, de băiat singur.
Trecerea lui gânditoare, prin natura glorioasă, nu este altceva decât "Ochiul lui Dumnezeu".
Poate e timpul să reînvăţăm să ne punem şi noi întrebări, intrând în pădurea lui Dinu. Întrebări, aparent, simple...
