Vremea Calului Alb - în căutarea simplităţii pierdute
Adrian Stoica
"Alice laughed. 'There's no use trying,' she said, 'one can't believe impossible things.'
'I daresay you haven't had much practice,' said the Queen. 'When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I've believed as many as six impossible things before breakfast.'"
(Lewis Carroll, Through the Looking Glass)
'I daresay you haven't had much practice,' said the Queen. 'When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I've believed as many as six impossible things before breakfast.'"
(Lewis Carroll, Through the Looking Glass)
Citind (văzînd?) Vremea Calului Alb mă întreb de ce "vremea" şi nu... de exemplu "povestea"?... La sfîrşit înţeleg. Pentru că miza filmului este atmosfera. Cvasi-anesteziat de cinematograful centrat pe demonizarea comunismului, suprasaturat de caricatură şi impostură, descopăr cu surpriză şi delectare Vremea Calului Alb, o poveste din anii '38 - '40 ai secolului trecut, "spusă" cu seriozitate, talent şi convingere.
Chestie de gust, măsura cu care judec de cele mai multe ori un film este verosimilul. Dacă şi numai dacă povestea în sine e plauzibilă, merg mai departe şi judec felul cum e povestită. De actori, regizor, lumini, muzică... Vremea Calului Alb trece primul meu test: este o poveste de viaţă. Oameni obişnuiţi, cu bune şi cu rele, în scene şi întîmplări uneori banale, alteori extraordinare. Oameni frămîntaţi de incertitudini, oameni paradoxal încremeniţi în propriile certitudini, oameni care visează. Nu ştiu de unde vin sau încotro se duc, ştiu însă că sunt oameni ca mine şi ca tine.
Ca orice film, Vremea Calului Alb e un amalgam de fapte obişnuite şi întîmplări ieşite din comun. Ce face ca unele filme să fie mai bune decît altele? Proporţia în care cele două ingrediente (banalul şi extraordinarul) sunt amestecate. În cazul de faţă, mi se pare fascinant felul în care este construit registrul de bază (al "faptelor obişnuite"): scenele de viaţă cotidiană, familiare oricărui spectator (un joc de cărţi sau table, mîncatul, pălăvrăgeala, bărbieritul, ataşamentul faţă de un animal, etc.) sunt cele care creează sau realimentează atmosfera. Dialoguri şi tăceri, schimburi de priviri, intervenţii din off ale povestitorului, limbajul oral, aproape popular, colorat cu clişee şi stereotipuri verbale, înjurături, detalii vizuale precum un patefon sau un ziar din epocă, o canţonetă, toate acestea creează sau potenţează atmosfera. Sunt momentele în care personajele te conving că sunt oameni în carne şi oase.
Am nevoie de toată această atmosferă, pentru a trăi spectaculosul registrului superior (al "întîmplărilor extraordinare"): aici tensiunea dramatică se acumulează progresiv, mă identific cu un personaj, îl urăsc pe un altul, compătimesc, sufăr, mi-e frică, vreau sa ţip la soldatul gata sa tragă... Într-un cuvînt mă implic, trăiesc!...
Ce îmi place în povestea lui Mavrodin? Concreteţea stilului şi precizia detaliilor, decupajul inspirat al scenelor, alternanţa momentelor de tensiune cu cele de atmosferă şi, mai presus de toate, simplitatea şi firescul tonului.
Închei fără să vorbesc despre baraca ofiţerilor, casa Varvarei, restaurantul Cloşca de aur sau atelierul lui Isac, despre Miriam Blake, Isvoranu, cursa de cai sau şatra de ţigani. Nu vă vorbesc despre toate astea, pentru că ele trebuie văzute. Vremea Calului Alb este povestea unei lumi pe care puţini au văzut-o, povestea unei lumi care poate că nici nu a existat. Oricum, e povestea unei lumi perfect posibile.
