Fragment
Când Vlad izbuti să se strecoare înăuntru, văzu o încăpere mare, cu pereţii doldora de arme de toate tipurile şi mărimile. Erau acolo, aranjate frumos în cuie aurite, o sumedenie de bice, iatagane, săbii, cuţite şi cuţitaşe, suliţe, lanţuri, ghioage şi buzdugane. Sortate frumuşel pe grupe de vârstă, pe locuri de origine, pe mărimi sau în funcţie de materialele din care erau confecţionate. Iar atunci când copilul făcu câţiva paşi spre peretele din stânga, constată că acolo exista o zonă aurită - unde găseai doar arme de aur. Apoi, zări şi-o altă zonă de aramă şi alta pentru cuţitele încrustate cu pietre preţioase, de nu mai ştia încotro să privească şi ce să admire mai întâi. Lui Vlad i se păru că acestea mişcau şi scoteau sunete ciudate. Unele dintre bice păreau să sâsâie, iataganele chiţăiau ca nişte şobolani supăraţi, în timp ce multe dintre buzdugane mârâiau în toată regula. Aşa cum fac câinii dresaţi special pentru a se sfâşia între ei sau pe alţii, aflaţi întâmplător prin preajmă.
Crezând din nou că i se năzare, Vlad îşi puse în gând să le verifice. Îşi desprinse pentru o clipă privirea de pe ele, aruncând-o spre calul ce trona demn în mijlocul încăperii, îmbrăcat din cap până-n copite numai în zale. Şi, pentru că armăsarul nu i se păru, la prima vedere, cu nimic deosebit, se întoarse din nou spre peretele din stânga, dornic să surprindă armele în acţiune. Acestea însă nu se mai mişcară. Parcă prinseseră de veste cam ce avea de gând să facă Vlad şi acum vroiau să-i joace o festă.
- Sunt vii! îi spuse Samca, privindu-l amuzată. Şi nu trebui să mai adauge altceva pentru ca toate armele să înceapă să mişune, ca la comandă, scoţând nişte sunete înfiorătoare.
Vlad se sperie aşa de tare atunci, că se dădu imediat doi paşi în spate şi se lovi de calul care părea singurul ce nu se mişca din întreaga încăpere. Îi puse mâna pe bot şi constată cu groază că era rece. Altfel spus, animalul era împăiat, îmbălsămat, umplut cu lut sau cu altă drăcovenie, dar viu nu era în nici un caz!
- Linişte! le ordonă aceeaşi Zmeoaică armelor. Iar armele tăcură mâlc şi, după ce se mai foiră un pic, luară din nou poziţia mortului.
Aceştia erau Zmeii! Mari iubitori de arme şi războinici fără pereche. Fiind însă şi Magicieni, erau în stare să dea viaţă celor lipsite de ea. Şi, mai ales, să-i lipsească pe cei ce-o aveau, dar pentru care ei, Zmeii, nu dădeau nici o ceapă degerată. Şi aici nu mă refer doar la amărâtul ce zăcea împăiat, în mijlocul încăperii, fiindcă bidiviul nu era singura "vietate-moartă" de prin preajmă. Privind cu atenţie în jur, Vlad văzu puii de mâţă, recent încorliţi, câinele şchiop şi albina despre care se făcuse mai înainte vorbire.
Băiatului nu-i plăcu deloc priveliştea, aşa că deschise uşa şi dădu drumul câinelui, care plecă de acolo cât putu de repede. Şi, pentru că puilor de pisică nu mai avea ce să le facă, se apropie de Crăiasa albinelor care stătea pe pervazul ferestrei, legată de nişte beţe de chibrituri, mai mult moartă decât vie.
- Dezleagă-mă pruncule şi-ţi voi fi recunoscătoare! grăi, ca prin vis, albina.
Vlad se apucă să-i desfacă aţa, dar nu dură mult şi o mână de Zmeoaică îl trânti cât colo.
- Ce crezi că faci? se răsti la el Coaja.
- Nu se vede? Îi dau drumul, răspunse Vlad. Ar trebui să vă fie ruşine!
- E a ta? îl chestionă fata, în timp ce se posta în dreptul ferestrei, pentru a-i bara trecerea.
- Nu, dar...
- Dar, ce?! Dacă o vrei, luptă pentru ea! strigă Zmeoaica, în timp ce întindea mâna către un perete.
În primele secunde, Vlad nu înţelese ce se întâmplă, dar nu dură mult şi văzu cum unul dintre bicele aflate pe pereţi se desprinde de la locul lui, cu mişcări şerpeşti, unduitoare, pentru a zbura direct în mâna fetei. Întocmai cum unele specii de şerpi tropicali pot plonja de pe crengile copacilor. Apoi, nu trecu mult şi-o auzi şi pe Coaja cum îşi fluieră scurt buzduganul, ce stătea aranjat frumos pe unul dintre pereţi şi văzu cum acesta "aleargă" în zbor spre ea, i se gudură puţin printre picioare şi-i sare în mâna stângă. Desigur, mârâind şi lătrând, gata pentru luptă.
Vlad se întoarse, rapid, spre Pâca. Aceasta însă nu-şi "chemă" în ajutor nici o armă. Înaintă doar spre el, cu mâinile în şold şi cu picioarele crăcănate, până când puiul de om dădu cu nasul de gâtul ei. Apoi, fata îl împinse câţiva paşi în spate, aşa cum fac cocoşii de luptă.
- Spune! Cum vrei să ne batem? întrebă Pâca. Specialitatea mea e lupta dreaptă, îl mai informă ea, înainte de a-l apuca de mijloc şi de a-l băga în pământ până la glezne.
- Eu nu mă bat cu fetele! ciripi Vlăduţ, de acolo de unde ajunsese.
- Laşule! Laşule! Laşule! strigară toate într-un glas.
- Ce fel de Zmeu eşti tu, dacă nu ştii să lupţi? întrebă Coaja.
- Şi ce fel de Crai vei fi, dacă habar n-ai să mânuieşti biciul? întări şi Samca. Ori măcar buzduganul! adăugă după, privind-o cu un aer superior pe sora ei Coaja, specialistă în ale buzdugăniei.
- N-am spus nu ştiu, ci nu vreau! punctă Vlad. Eu nu mă bat cu fetele, fiindcă sunt un domn. Asta e specialitatea mea! le mai spuse el, uşor ironic. Apoi ieşi din pământ şi vru să treacă printre ele. Nu apucă însă să facă mai mult de un pas că se şi trezi pe jos. Asta, fiindcă biciul Samcăi i se încolăcise de gleznă, împiedicându-l să mai înainteze.
Fetele nu ştiau ce înseamnă cuvântul "domn", aşa că-şi imaginară că e vreo vorbă de ocară şi că Vlad le provoacă doar. Ce să ştie nişte Zmeoaice cum arată, cum vorbeşte sau cum se poartă un adevărat domn, când lor nu le fusese dat niciodată să întâlnească vreunul? Pentru ele iubirea însemna doar ceartă şi bătaie.
- Te dai deştept, bastardule?
- Blajinule!
- Pui de năpârcă!
"Până aici!" gândi Vlăduţ. "El nu era puiul nici unei dihănii!" Că l-au făcut Blajin (adică fraier, în graiul Zmeilor), mai treacă meargă. Auzise el şi prostii mai mari decât astea, dar, fiindcă au vorbit atât de urât de mămica lui, Vlad se făcu roşu ca un rac fiert. Şi nu-i trebui mai mult de o secundă pentru a-i căra Coajei o palmă zdravănă peste faţă. Atât de puternică, încât fata căzu la pământ. După care, înainte să apuce celelalte două să protesteze, le călcă zdravăn pe picioare, îşi scoase paloşul de la brâu şi fugi într-un colţ al sălii. Bănuia că Zmeoaicele, laşe cum erau, aveau să-l atace în grup organizat.
Lucru care se şi întâmplă, de altfel. Ceea ce nu luase Vlad în calcul însă, fu faptul că biciul Samcăi îi apucă urgent paloşul, trântindu-l cât colo. Şi fetele se năpustiră asupra lui, scoţând nişte strigăte de luptă cumplite. Coaja îi întoarse o mână la spate, în timp ce sora ei, Pâca, îl apucă de păr şi începu să-l scuture zdravăn. Exact aşa cum scuturau ele merii din livadă.
- Mai vrei?
- Mai dă-i!
- Mai vrei? insistă din nou prima voce.
- Mai dă-i! răspunse din nou a doua voce, în locul lui Vlad, care se încăpăţâna să nu spună nimic. Ba chiar îşi şi încleştase dinţii, aruncându-le Zmeoaicelor un rânjet crunt, de adevărat luptător. Apoi, pentru a pune şi mai mult paie pe foc, Vlad le mai scoase şi limba, spunându-le:
- Ne-ne-ne-ne-ne-ne!
Văzând aşa neobrăzare, Samca se pregăti să-i ardă vreo câţiva pumni în stomac. Dar n-apucă să-şi ducă la îndeplinire planul, fiindcă Vlad îi trase un picior în genunchi, în timp ce-i şuieră printre dinţi:
- Na, ţine!
Ceea ce cred, e limpede pentru toată lumea că nu era frumos deloc. Dar Vlad uitase parcă, dintr-o dată, ce înseamnă bunele maniere. Şi, coborându-se la mintea Zmeoaicelor, devenise fără să bage de seamă asemănător acestora. Dacă te-ai fi uitat mai atent la el atunci, în învălmăşeala luptei, ai fi văzut chiar că-i mai crescuse puţin scăfârlia. Şi că privirea îi era cu mult mai întunecată decât înainte, în vremurile parcă de mult apuse ale bunătăţii şi candorii sale.
Nu trecu mai mult de un minut-două, pentru ca cei patru să se amestece aşa de tare, într-un ghem compact de luptători, de nu mai puteai distinge cine trage de păr pe cine, acolo. Cine rage ori se strâmbă mai abitir sau cine loveşte mai tare din picioare.
- La masă! se auzi atunci, de undeva din spatele lor, glasul gâjâit al doicii Zbârcea.
Dar nimeni nu părea s-o bage în seamă. Singură Pâca (care era cea mai mică şi cea mai neştiutoare dintre surori) avu, aşa, un moment de ezitare. Se întoarse puţin spre doică, neştiind dacă s-o asculte ori ba. În acea clipă, Vlad profită de împuţinarea trupelor adverse şi întinse mâna în căutarea paloşului, care-i căzuse undeva, în zona în care ajunseseră ei, după multiple rostogoliri.
- La masă, oamenilor! tună din nou Zbârcea, înaintând fioroasă spre "câmpul de luptă".
Dar nimeni n-o auzea. Vlad cel puţin în curând nu mai avea nici să vadă mare lucru. Fiindcă, în febra căutării paloşului, pusese mâna din greşeală pe buzduganul Coajei. Iar acesta, simţind că-l atinge o lăbuţă străină de cea a stăpânei lui, dintr-o dată sări pe unul dintre pereţi, târându-l pe Vlad după el. Şi de acolo ţuşti! pe tavan, apoi iar pe un perete şi iar la sol. Buzduganul fugea de rupea pereţii şi Vlad după el. Buzduganul se scutura, Vlad se scutura şi el. Buzduganul sărea, Vlad, desigur, sălta şi el.
- Dă-i drumul! strigă baba, gândind că dacă i se întâmplă ceva puiului, Aram are să le omoare pe toate, în chinuri groaznice.
- Ajutoooor! striga Vlad, care, de speriat ce era, nu ştia când ar fi fost mai bine să-i dea drumul turbatului de buzdugan care schelălăia şi fugea ca un apucat.
- Lasă-l o dată! insistă din nou cotoroanţa, care n-auzea mai nimic de atâtea lătrături.
Zmeoaicele însă râdeau în hohote. Asta, până când Zbârcea le arse câte una după ceafă, zicându-le printre cei doi dinţi din faţă:
- Dacă nu-l daţi jos imediat, vă transform pe toate trei în broaşte râioase!
- Aport! strigă atunci Coaja.
Auzind cuvântul magic, spus de cine trebuia, buzduganul se prezentă imediat la sol, târându-l pe Vlad după el, mai mult mort decât viu. Doica sări şi-i descleştă pe nefericiţi, după care se întoarse spre fete, arătând cu degetul ei noduros spre uşă:
- La masă!
- Şi el?... întrebă Samca, care tare ar mai fi vrut să-i tragă lui Vlad vreo două.
- Lasă-l să întârzie, îi spuse baba în şoaptă, în timp ce le împingea pe toate spre uşă. Şi, după tonul ei, era limpede că deşi "îl salvase" pe copil, tot Zmeoaicelor le ţinea partea. Asta fiindcă, acelora care întârziau la masa de seară, considerată de Crai atât de importantă, nu le era prea moale.
Când le văzu că ies, Vlad depuse un mare efort şi se ridică în patru labe. Apoi, încercă să salte în două picioare, dar nu reuşi. Se târî până în mijlocul sălii, unde, sprijinindu-se de mârţoaga moartă, apucă totuşi să se ridice. Şi, după ce rămase o vreme aşa, lipit de unul din picioarele calului, făcu un pas. Apoi încă unul şi încet-încet învăţă din nou să meargă. Poate credeţi că exagerez, acum că v-am descris cu lux de amănunte cum s-au întâmplat lucrurile, dar nu e deloc aşa. Fiindcă lupta cu Zmeoaicele fusese crâncenă, iar Vlad era la pământ. Şi la propriu şi la figurat! Avea hainele în dezordine, faţa zgâriată, smocuri de păr lipsă şi tot corpul părea să-l doară atât de tare, încât fu nevoit să facă mari eforturi ca să-şi revină.
Când ajunse în dreptul ferestrei, unde se afla Crăiasa albinelor, aproape că nici nu mai ştia ce căuta el acolo. Aşa cum se întâmplă de obicei, după terminarea unei bătălii, când nimeni nu ştie, cu exactitate, de la ce-au pornit toate.
- Dezleagă-mă, te rog! îi aminti atunci Crăiasa.
Vlad era prea obosit ca să mai vorbească. Se simţea de parcă ar fi alergat o zi întreagă. Aşa că, nu-i răspunse nimic, se mulţumi doar s-o dezlege, în tăcere.
- Îţi mulţumesc din suflet, Zmeule! îi zise Crăiasa albinelor, privind cu mare atenţie capul copilului (acum ceva mai mare) şi fruntea ce-i devenise, în toiul încleştărilor, mai bombată. Ai o inimă mare!
- Nu sunt Zmeu.
- Mă gândeam eu, dar nici Căpcân nu pari a fi, nici...
- Sunt om, o întrerupse plictisit copilul. Când ajungi la Blajini, te rog să le spui că sunt în regulă...
- Eşti Cărăuşul?... Stai! Unde pleci? Ia aripa asta şi foloseşte-o cu chibzuinţă! îi spuse cu repeziciune Crăiasa, când îl văzu că se îndepărtează. Te sfătuiesc să nu mai zăboveşti prea mult aici! Nu-ţi prieşte.
Vlad luă aripa bombănind "Bine, bine!", dar gândind mai degrabă ceva de genul: "Că şi are nevoie cineva de sfaturile tale, gâză afumată!". Şi, în loc s-o întrebe pe Crăiasa albinelor cum putea folosi aripa primită, se îndreptă cu o privire crâncenă spre uşă. Nu se gândea decât la cum le putea aranja mai bine pe cele trei "graţii", o dată ce ar fi reuşit să ajungă din nou lângă ele. "Am să le arăt eu Zmeoaicelor ăstora!" îşi zise, în timp ce înainta, din ce în ce mai hotărât şi mai sigur pe el, spre uşă. Înainte să iasă din încăpere, o mai auzi pe Crăiasa albinelor strigându-i tot soiul de sfaturi înţelepte, de genul "ai grijă cu cine te joci, că cine se aseamănă se adună" ori "spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi zic cine eşti", dar Vlad nu se mai uită înapoi. Ieşi din Sala Armelor, trântind uşa după el.
