Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Proză scurtă

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Bogdan Suceavă: Imperiul generalilor târzii şi alte istorii

ISBN: 973-8475-27-9
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bogdan Suceavă îşi (de)numeşte textele, cu abilă ambiguitate, nuvele şi istorii, recunoaşte că alcătuirea lor e rezultatul unei provocări, ceea ce echivalează, implicit, cu a recunoaşte că el transmite provocarea mai departe, cititorului. Astfel bucla se închide sub formula, la fel de implicită, de la lume adunate şi-napoi la lume date. Prima din descifrările hieroglifei ce pare să joace rolul de legendă pentru imaginea autorului, pe coperta IV-a, ar defini, astfel, un rol al scriitorului, aşa cum autorul sugerează a-l vedea: închizător selectiv de bucle existenţiale. Dotat, tot el o spune, cu amplificator emoţional şi filtru de sens.

Dar să ne întoarcem la subiect. Imperiul generalilor târzii şi alte istorii, Bogdan Suceavă, ed. Dacia, 2002. Un gen proxim, care, cum vom vedea, deschide o pistă falsă, e al culegerilor de proză scurtă intitulate după una din acestea. De regulă, rolul prozei care dă titlul e semnificativ, uneori e, mai mult sau mai puţin, aleator, aici e derutant. Derutant, căci proza intitulată Imperiul generalior târzii e, simultan, marcată de o miză particulară (identificabilă prin freamătul singular al tensiunii, suspendarea punctuală a mijloacelor specifice, un soi de reţinere a respiraţiei literare) dar şi de o anume singularitate tematică, armonizată cu singularitatea stilistică aferentă (identificabilă prin aceleaşi elemete).

Care ar fi, atunci, marca identitară, tematic şi stilistic, a acestui ansamblu de texte şi în ce măsură ar putea ea, oricare ar fi, să definească un profil scriitoricesc? Dificultatea esenţială a unui răspuns sintetic la aceste întrebări e responsabilă de o întârziere a aglutinării textului de faţă, până la a pune la încercare răbdarea, îndeobşte recunoscută, a celui ce se străduie să-l ducă la bun sfârşit. Sesizare precisă a naturii şi mecanismului fenomenului abordat, utilizare chirurgicală (dar dozată farmaceutic) a ficţiunii, înzestrare a fiecărui tablou cu un potenţial metaforic de amploare variabilă, sensibilitate dureroasă a inteligenţei, participare afectivă, suferinţă personală asumată, alături de şi pentru aberaţiile dar şi pentru minunile descrise, sarcasm inteligent, dar şi înţelegător, satiră, ironie ascunsă, humor empatic, deşi uneori negru, dar şi orgoliu ca expresie a conştientizării forţelor proprii, nu în ultmul rând asumare deloc senină a destinului ineluctabil prescris de aceste forţe, care poate fi cuvântul unic ce le-ar cuprinde? Nu l-am găsit încă, teorema de existenţă a sa pare demonstrată implicit de autor, fenomenul literar nu e, nici pe departe inedit, poate doar intensitateaşi amploarea lui. Plastic vorbind, prozele lui Bogdan Suceavă sunt un hibrid provocator de contes philosophiques şi acele bancuri la care nu se râde. Se ricanează, cum spune un personaj asimovian. Energia emoţională a moralei fabulei îţi explodează în faţă, împietrindu-ţi-o într-un rictus. Implicându-te. Acesta e efectul lor, n-ai nici o şansă să rămâi neutru.

O altă dimensiune specifică a acestei culegeri e ponderea lui Homo faber, care depăşeşte două treimi, condiţia obiectului tehnologic oscilând între ficţiune şi istorie, niciodată fără încărcătură metaforică sau/şi simbolică.

Să auzi forma unei tobe trădează din capul locului formaţia ştiinţifică a autorului, trimiţând vag la lumea lui Cristian Tudor Popescu (cel din rarele interviuri). Destinul personajului poate fi interpretat în cheie cel puţin dublă, ca metaforă a artistului absolut, incapabil de a sesiza, în concentrarea lui către vibraţiile semnificative ale universului, tropotul stihiei distrugătoare, dar şi ca simbol a imposturii la fel de absolute, cu destinul aferent. Iar expresivitatea acestei ambiguităţi, prezentă, tot în doze variabile, de-a lungul volumului, e principala calitate a textului. Miraculoasa istorie a înălţării omului în văzduh pare versiunea literară, localizată (cu aplicaţie!) a episodului mai încărcat de simbol din Andrei Rubliov. Despre Imperiul generalilor târzii am mai vorbit. Ne rezervăm o opinie întrucâtva diferită de ceea ce pare a fi concluzia către care ne orientează evoluţia prozei, dar e, poate, momentul să definim o altă singularitate a culegerii: e singura proză cathartică, restul fiind, în doze diferite, anticathartice. Ora nibelungilor ni se pare cea mai realizată. La mixtura deja analizată, am adăuga, pentru acest caz, o intensă şi gravă nostalgie. Cu reverberaţie de bronz. Textul are şi un iz vag polemic cu Istoria unui obiect perfect, a lui Tudor Octavian. Lucrul în orice antologie de proză scurtă românească, tematică sau nu, pe orice perioadă de timp, ni se pare în afara oricărei discuţii. Poate doar cu amendamentul adus de Tata a vrut televizor sâmbătă seara, moment de climax al excursului de-a lungul volumului. Dacă perfecţiunea precedentei e de factură protestantă, aici avem un capitol, exemplar concentrat, de istorie băştinaşă a ultimului deceniu multilateral destrămat. Românul, genial din fire, trăind mizeria ingineriei sociale, îşi foloseşte resursele care-l fac celebru pe mapamond pentrru a-şi recupera unica relaxare, serialul Om bogat, om sărac (!), într-o seară în care jumătăţii lui de orăşel îi venea rândul la întuneric. Vişina din glazură e perspectiva istoriei prin optica unui copil inteligent, ignorant şi năucit. Sensibile aplicaţii ne trece, ce-i drept, Atlanticul, dar numai pentru a sublinia simetria cumplită a însingurării omului, invariantă la translaţia meridianelor. Cestita poveste a corabeei e savuroasă, emblematică şi ultramodernă (sic!). Mimează protocronismul, pentru a-l dinamita, prin parodie, îl face gelos pe un Păstorel, ca autor al Hronicului măscăriciului Vălătuc, prin dexteritatea mânuirii unui limbaj conicăresc artefactic dar coerent şi spumos şi, nu în ultimul rând valorifică literar concepte imagologice contemporane şi chiar sugerează potenţialul criptic al unor arhetipuri neaoşe (demers început din istoria cu luftbalonul). A trimis diavolul un pian ne aduce, cu humor trist, dar comprehensiv, alături de boşimanii din comedii, cinematografice sau nu, surprinzând, consonant cu scriitori clasici ai altor generaţii, esenţe ale diferenţierii culturale trasate de tragica schismă milenară. Cu Praf de cărbune, autorul pătrunde pe un teritoriu istoric (al instalării regimului pe care l-a cunoscut direct doar în aparenta sa ultimă etapă), unde se mişcă la fel de dezinvolt, atât în planul realist, cât şi pe cel simbolic. Ultimul diamant al coroanei e un pariu, am zice, mai important decât pare. Pentru a sesiza de ce, e suficient să ne imaginăm cursul istoriei în mai multe variante, pe nivele diferite de condiţionare ideologică a eroinei. Anecdota n-ar fi rămas fără efect în lipsa oricărei precizări, dar nu numai că acest amănunt amplifică efectul, ci orientarea acestui efect ar fi potenţată de ideologia personajului. E o demonstraţie rafinată. Poveste cu un acordeon încriptează, sub tema clasică a conflictului dintre artist şi stăpân, o altă dihotomie. Realizăm că ceea ce numisem Homo faber include, în viziunea autorului, şi artistul. Urşi experimentali revine la diagnosticarea sistemului, pe baza unui experiment de aclimatizare, real sau imaginar, mânuit ca substanţă de contrast. Ireparabile revine în ţara de adopţie a autorului, dar numai pentru a trage clişeul, atât de acoperit de fapte, al românului adaptabil şi competent către completarea portretului lui Homo faber cu o nouă faţetă. Istorie duminicală, regăseşte în izolare asocială unul din germenii patogeni ai sindromului naţional, fiind cea mai puţin specifică şi, implicit, cea mai apropiată de standardul prozei româneşti contemporane. În schimb, Un obiect tensionat cu multiple aplicaţii, proză la fel de tipică, dar tipică pentru un matematician, este sinteza emblematică a volumului şi, poate, filonul cel mai fertil al minereului literar bogdansuceavăesc. Plecând de la însămânţarea unui grăunte de ficţiune ambiguu (deoarece este şi nu este perpetuum mobile), textul înglobează într-un model unitar transparenţa timpului (traversat de tot soiul de secrete iniţiatice), ipostaza ultimă a lui Homo faber, ironia reacţiei publice mereu obtuze faţă de nou, pentru a sfârşi în apoteoza unei sugestii dublu ironice că genialul inventator e un mitoman patologic, dar nu mai puţin strălucit. Ambiguitatea acestei sugestii are dublu scop: echilibrează fin textul şi conferă, odată mai mult, ficţiunii matematice, valenţe metaforice. Am fi dorit, poate, un final şi mai ambiguu, care ar fi dus modelul până la ultima consecinţă. Anii noştri cei mai frumoşi reiau altă latură a temei pentru care modelul Homo faber nu fusese decât unul din aspecte. Tema se deschide către excepţionalitate ca principiu, aici cu funcţia de a motiva patetismul prea plinului existenţei. Regăsim din nou, nu fără o umbră de uimire, ceva din paradoxul interviurilor lui Cristian Tudor Popescu, de departe mai luxuriante şi fabuloase literar ca prozele sale. Zidul reia tema din prima proză, pe alt plan. Homo faber e disimulat într-un homeless socialist, beţiv iluminat, care face un cuplu irezistibil cu subofiţerul competent şi marginal. Plasarea acţiunii în ultimele zile ale regimului, înaintea congresului XIV, e aproape o nouă pistă falsă. Căci satira şi sarcasmul depăşesc larg sistemul. N-avem decât să schimbăm locul acţiunii şi croiala uniformelor, ca efectul să rămână, în mare, acelaşi. Dacă Sfântul Petru, din prima proză, a fost băgat în seamă de destin, fie şi pentru a fi strivit, cuplul din Zidul e un invariant la ameţitor de multe transformări. După ultimul rând al ultimei proze te întorci inevitabil pentru a reflecta la ironia sarcastic-melancolic-meditativă a titlului ei, Am vrut să văd de unde-i lumina. Istoria are o logică implacabilă (cu trimiteri multiple), dar semnificaţia finalului pare a fi profund pesimistă. În toate celelalte mai e loc de întors. Aici diagnosticul şi prognosticul sunt reci, chirurgicale, humorul se estompează, pentru a izbucni, în finalul dezesperant, în cel mai perfect banc negru. Chiar empatia implicativă a autorului pare a-şi fi găsit limitele şi pierdut speranţa înainte de a intra în satul mutanţilor, abia staţie pilot al unui coşmar în expansiune. Humorul negru al finalului aminteşte chiar (ca şi cursul întregii povestiri) de Coşmar trandafiriu, povestirea lui Alain Doremieux, reprezentant al generaţiei anilor '60 ai fandomului francez.

Să-şi fi pierdut tânărul scriitor orice speranţă în destinul neamului său? Ar fi absurd, pentru un profesor universitar californian care se vrea şi se dovedeşte a fi scriitor român. Desigur, el poate deveni scriitor de expresie americană, nici modelele nu lipsesc. Dar implicarea lui în fenomenul literar românesc, chiar dacă pare a avea centrul de greutate în diaspora românofonă, reprezintă cel mai consistent argument împotrivă. Teribilism? E departe de a fi genul lui. Restrângere a semnificaţiei macabre, prin conjugare cu Imperiul..., la o Românie deja revolută? Poate. Şi totuşi cel mai greu ne-ar fi să presupunem că plasarea acestei proze ultima e aleatoare.

Argumentele forte ale prozatorului Bogdan Suceavă ar fi versatilitatea stilistică suverană, disponibilitatea de a se implica cu întreaga fiinţă, puterea de a recupera, gândind sistemic, istorii netrăite, dar mai ales gândirea sistemică în sine, adaptabilitatea matematicianului la orice context pe care şi-l poate reprezenta. Ar fi un pandant extrem de amuzant (şi fertil) al fizicianului dramaturg Vlad Zografi. Poate că funcţionalizarea globalizării ar putea avea humorul de a apropia difuzorul pe internet al ofertelor editurii Polirom de consilierul surorii mai mari Humanitas. Oricum, faptul că, după o carieră literară ce împlineşte 13 ani autorul are cea mai consistentă apariţie la vârsta simbolică de 33, cu un volum în care-şi asumă generos multe din păcatele lumilor prin care a trecut, e o probă a humorului imanent.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Matematică şi literatură, Ioana Scoruş
Sageata Din presă, Autori diverşi


ALTE CĂRŢI

Sageata Bogdan Suceavă: Năluci şi portrete
Sageata Bogdan Suceavă: Bunicul s-a întors la franceză
Sageata Bogdan Suceavă: Bătălii şi mesagii


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer