Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Poezie

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Bogdan Suceavă: Năluci şi portrete

ISBN: 978-973-122-050-5
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bogdan Suceavă, poetul
Liviu Antonesei
Descarcă în format pdf
Mulţi dintre cunoscătorii literaturii române de azi - iar publicaţia nu este citită de neofiţi! - vor spune că am greşit titlul. Şi pe bună dreptate. Cu toţii îl cunoaştem pe Bogdan Suceavă drept prozator, chiar unul redutabil, eventual şi ca autor de articole polemice bine construite. Pînă acum vreo trei săptămîni şi eu îl cunoşteam tot în aceste ipostaze - şi nu de azi, de ieri, ci de acum vreo opt ani, cînd i-am citit şi prefaţat fermecătoarea carte de povestiri Bunicul s-a întors la franceză (2003), prilej cu care i-am citit şi volumul de debut din anul precedent, Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii. Surpriza cea mare a sosit însă în 2004, cu un roman publicat la Polirom, Venea din timpul diez, în care am văzut atunci - cum văd şi acum! - una din marile izbînzi ale literaturii noastre care încearcă să acopere complicata perioadă a tranziţiei. Un roman la care nu ştiam atunci - cum nu ştiu nici acum! - ce să admir mai mult, construcţia impecabilă, frazarea lin-aluvionară, ingeniozitatea poveştii principale şi a puzderiei de poveşti decupate din şi intercalate în povestea principală. A urmat, în 2008, Vincent nemuritorul, straniu roman s-f, fascinant prin ipoteza de lucru şi scris cu precizie de matematician, ceea ce autorul şi este ca formaţie academică. Un an excepţional a fost 2010, mai întîi, prin reeditarea romanului din 2004, într-o serie elegantă a Polirom-ului, şi apoi prin apariţia la aceeaşi editură a noului roman, Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, o carte a Revoluţiei la fel de importantă pe cît era romanul anterior pentru tranziţie. Bun, acesta era Bogdan Suceavă pe care îl cunoşteam, pe care îl cunoşteau majoritatea cititorilor. Şi, pe acest fond, mă trezesc cu poetul!

Bun. Numai că aceasta este povestea receptării. Istoria carierei de autor este exact pe dos! Volumul primit de mine spre prefaţare acum trei săptămîni este, de fapt, scris între 1994 - 2000, deci înaintea prozelor, cel mult în acelaşi timp cu unele dintre povestirile autorului. De altfel, eu citesc versiunea în tehnoredactare finală, cu superbe ilustraţii de Andrei Mănescu, a volumului năluci şi portrete, care ar fi trebuit să apară în 2001 la Nemira. Nu cunosc detalii despre receptarea de care a avut parte volumul publicat atunci, când a stat doar o lună pe site-ul editurii Nemira!, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi decurs cariera de scriitor a lui Bogdan Suceavă dacă volumul ar fi beneficiat de o altfel de expunere. Pentru că este un volum de poezie nu foarte bun, ci excepţional. Dacă s-ar fi bucurat, pe bună dreptate, de o foarte favorabilă întîmpinare critică, ar mai fi făcut autorul pasul spre proză? Sigur, apărînd acum, după atîtea volume de povestiri şi romane, acest volum de poezie riscă să fie tratat ca un fel de violon d`Ingres, ca poezia unui prozator, cînd de fapt reprezintă începutul carierei scriitoriceşti a unui autor polivalent. De altfel, în anii '90, Suceavă a avut două apariţii confidenţiale cu poezie, dar au trecut neobservate. Dar cum e contraproductiv să discutăm despre ipostazele posibile ale trecutului, ca şi ale viitorului, de altfel, mai bine să mă refer la volumul ca atare.

În niciuna din ipostazele sale auctoriale, Bogdan Suceavă nu este un scriitor ingenuu, el ştie exact ce face atunci cînd scrie o povestire, un roman sau, iată, un volum de poezii. De altfel, năluci şi portrete se încheie cu un Apendix, un text cvasi-teoretic, alcătuit din fragmente fulgurante care încheagă o veritabilă artă poetică. Citez chiar primul fragment: "Poetul interesează ca delir. La ce-ar fi bun un poet care să fie precis, să definească, să edifice, să lucreze cu necontradictorii concepte? Din biografia poetului ne interesează pierzania, ne pare bine de ea ca şi cum ne-ar salva, ca şi cum ea ne-ar fi mîntuitoare". O ars poetica, dar şi o ars vivendi pentru uzul artiştilor, prin urmare. Delirează poeţii? De bună seamă - asta fac de la incantaţiile magice primitive şi pînă la dicteul automat şi după aceea. Doar că poeţii buni o fac cu sistemă. Să vedem cum se petrece asta într-una din "năluci", în Confesiune de pildă: "un poem născut dintr-un vis traductibil/ din zbaterea sufletului între două mări de cuvinte/ în stînga, armonia septentrională a unor sfere ecleziale/ silabe fulgerate de scîntei rectangulare/ în care scufundarea unui vers/ are imaterialitatea plasmei pe care scriu heruvimii/ dincolo, turnirul mediteranean/ exacerbat în lungi secole de iluminare chirilică/ cuvinte cu origine incertă şi sensuri zănatice/ în care naşterea unui poem/ e ca lepădarea unui prunc de sirenă/ mai departe un suflet tăiat cu sine/ o planetă cu doi sori a căror dublă sămînţă fecundează haosul/ miza unui pariu noptatic". Da, "delirul" funcţionează impecabil, iar poemul se apropie de un fel de perfecţiune geometrică, în ciuda stihialităţii sale de substanţă. Să urmărim acum procesul fantasmării într-unul din "portrete", în cel mai scurt, în Portretul fetei cu nume de cîntec: "ţigările ei nu scot fum/ buzele ei au un zîmbet stins// în ochi i s-a refugiat o fiară: surîsul/ un demon îi joacă pe buze".

În rest, după vorba fragmentului final din Apendix: "Ce poate face un personaj? Poate scrie un poem, rezolva o problemă, sparge o icoană. A crede că poate şi altceva e o formă de exaltare trădînd un oarecare dezechilibru". Cum matematicienii detestă dezechilibrele, încep să scrie poeme - frumoase! Apoi, poveşti. La fel de frumoase! Nu ştiu dacă Bogdan Suceavă va mai scrie poezii, deşi faptul că s-a decis să le publice pe acestea după zece ani ar trebui să mă facă optimist, dar ar fi păcat să n-o mai facă.




0 comentarii

Spacer Spacer