Fragment
3. Despre muzee
De plăcere sau pentru afaceri, în Londra, obligaţia mea de român cult îmi cerea să
vizitez cel puţin un muzeu britanic. Ceea ce, la început, este o îndatorire culturală şi educaţională,
devine, o dată ce am păşit pragul primului muzeu londonez (cu condiţia să nu fie Muzeul figurilor
de ceară), o adevărată plăcere. Descopăr cu surprindere că îmi place să vizitez muzee, să
citesc explicaţiile sau să le ascult la căşti contra unei lire şi să fac fotografii oriunde am chef,
fotografii cu care să mă mândresc la întoarcerea în ţară.
Muzeele din Londra sunt vii, aşa cum nu m-am aşteptat să fie. Sunt animate fie de
grupuri de turişti (mai puţine în noiembrie), fie de studenţi pe care îi vezi desenând în faţa unui
exponat, fie de grupuri organizate de elevi care îşi fac temele.
Sunt interactive pentru că, la sfârşitul unei galerii, poţi aplica, jucându-te cu câteva
materiale, ceea ce ai învăţat acolo. Un exemplu: Muzeul Teatrului are chiar o sală cu o scenă, unde
un ghid învaţă turiştii cum să spună replicile unui personaj şi, în final, chiar să joace. Atunci când
am participat şi eu la experiment, eroina principală era jucată de o bătrânică de 80 de ani, în timp
ce salvatorul ei abia avea 15 ani. Cred că nu am mai râs cu atâta pofta de mult timp.
Sunt noi. Asta înseamnă că, pe lângă corpul de bază al muzeului, fiecare galerie prezintă
vizitatorilor expoziţii temporare pe care le promovează chiar mai mult decât numele muzeului
însuşi. Ele sunt cele care îi aduc pe localnici la muzee şi care le fac să fie un punct de atracţie
chiar şi pentru londonezi.
Sunt gratuite! Cel puţin, cele de stat. Intrarea la unele expoziţii se plăteşte, uneori chiar
piperat. Biletul de intrare pentru expoziţia Armani era de 9 lire, de exemplu. Dar muzeele mari,
importante sunt cu intrarea liberă. Asta nu înseamnă că nu îţi poţi cheltui banii acolo. E adevărat
că nu trebuie să plăteşti bilet de intrare, dar poţi fi generos, iar muzeul îţi indică, în funcţie desigur
de complicate calcule de buget, limita acceptată peste care te poţi considera astfel: la unele sunt
cel puţin 2 lire, la alte muzee cu cheltuieli mai mari, cel puţin 3 lire.
Un alt loc unde poţi cheltui banii este restaurantul muzeului. Toate îl au. Unele arată
ca o imensă cantină, aşa, ca restaurantul de la parter din BM, altele ca o cafenea futuristă, cu
vedere spre Tamisa, asemănătoare cu cea din Tate Art Gallery Modern. Aici ai privilegiul şi desfătarea
ca, după un obositor tur al muzeului, să-ţi aduni impresiile la o cafea, de obicei mai scumpă
decât în oraş. Inutil să spun că sunt pline şi chiar binevenite.
La ieşirea din muzeu, nu poţi ocoli magazinul din interiorul lui. Magazin imens de cele
mai multe ori, care vinde pe bani mulţi tot felul de suveniruri, copii fidele, la scară mică a
exponatelor din muzeu, cărţi, vederi. Şi, pentru că eram aproape de Crăciun, toate magazinele sugerau
că cel mai nimerit cadou este un suvenir din magazin.
Cam astea sunt punctele comune ale muzeelor londoneze. Am vizitat multe muzee cât
timp am fost acolo, dar o să fac o descriere mai amănunţită doar a trei dintre ele: British Museum -
muzeul turiştilor, Victoria & Albert Museum - muzeul şcoală şi Tate Art Gallery - muzeul în mişcare.
British Museum a fost înfiinţat de Sir Hans Sloane, un doctor bogat din Chelsea, în
1753. Este interesant cum mândria Marii Britanii, în materie de muzee, a luat fiinţă prin această
iniţiativă particulară, de a expune o colecţie personală.
British Museum este un sanctuar al comorilor mai multor civilizaţii, toate aparţinând,
la un anumit moment istoric, marelui imperiu britanic. O părticică din Egiptul antic (faimoasele
mumii), din India (câteva statuete de-a dreptul impresionante), din China veche (porţelanurile sunt
superbe), din Europa (bijuterii şi mobilier din secolele trecute) sunt prezentate cu mândrie în
Muzeul Britanic.
Colindând aceste galerii, mi-am dat seama că lumea, secole la rând, a fost
împărţită în două: Imperiul Britanic + coloniile şi restul. Şi eu care am crezut multă vreme că
există doar două puteri: URSS şi mârşava lume capitalistă!
Şi că tot veni vorba de URSS, biblioteca din mijlocul clădirii este locul unde Marx a
plănuit căderea capitalismului şi unde, mai târziu, Hitler a venit să citească. Acum, sunt în acea biblioteca
atât cărţi vechi şi rare, cât şi computere performante pe care orice vizitator le poate folosi.
În ciuda acestei măreţii, trebuie să recunosc că British Museum nu m-a impresionat atât
de mult. El este totuşi prima opţiune a unui turist grăbit în Londra, care vrea să îngurgiteze repede
multă informaţie. Ca loc, British Museum transmite o răceală, o politeţe tipic britanică.
Ea contrastează cu viaţa şi agitaţia din Victoria & Albert Museum, muzeul-Şcoalã.
Victoria & Albert Museum a fost fondat în anii 1850 şi îşi propune să prezinte o istorie
a artei şi a design-ului interior, începând din antichitate şi până în zilele noastre (1960).
Pentru mine, V & A Museum a fost revelaţia muzeelor britanice. E viu, e interactiv, e
divers. E greu să nu găseşti ceva de care să nu fii interesat la V & A.
Cele două galerii, care prezintă reproduceri ale unor cunoscute opere de artă, mai ales
statui şi lucrări din antichitate, sunt populate aproape tot timpul de studenţi la sculptură, pictură
sau arhitectură, care lucrează acolo singuri, cu grupul sau cu profesorii. De fapt, pentru aceşti studenţi
au fost create, acum mai bine de un secol, aceste reproduceri din ghips. Şi ei profită din plin.
Pe lângă studenţi, muzeul este vizitat şi de grupuri de elevi între 6 şi 14 ani, care vin
împreună cu profesorii lor să-şi facă temele aici.
V & A este un muzeu interactiv. La sfârşitul fiecărei galerii există o cameră cu aplicaţii,
unde poţi purta un costum din sec. XIX, poţi îmbrăca o femeie în stil victorian, poţi să desenezi pe
calculator propria monogramă sau să construieşti, din bucăţi de cristal, un turn.
Pentru mine V & A Museum a fost un spaţiu viu şi mult mai autentic, datorită oamenilor
care îl frecventează, decât British Museum.
Tate Art Gallery - Modern
În Londra, să fii la curent cu arta modernă, înseamnă să fii la curent cu ce se întâmplă
la Tate Art Gallery - Modern. Şi ceva se întâmplă frecvent. Fie că sunt expoziţii, fie că se schimbă
sala de la intrare. Atunci când am fost eu, un superb soare artificial era în sala principală.
Proiectul
se numeşte "Proiectul vremii"şi este creaţia lui Olafur Eliasson. M-a impresionat nu neapărat
lumina lui, cât mai ales folosirea generoasă a spaţiului: o sală imensă, lăsată să fie invadată de
această lumină şi de o ceaţă creată artificial. În tavan, erau oglinzi care îţi dădeau impresia că ai
păşit într-o altă dimensiune. O senzaţie de a sta la plajă într-un computer. Şi vizitatorii muzeului,
care participau la actul artistic, întinşi pe podea, la lumina artificială a globului.
Tate-ul modern încearcă să şocheze. Fie doar şi prin galeria dedicată nudului masculin
- picturi, fotografii, opere de artă. Sau prin materialele neobişnuite cu care se făureşte arta în zilele
noastre. Un exemplu este Tonny Cragg, care umple cu resturi colorate din plastic (periuţe de dinţi,
ascuţitori, pixuri, alte obiecte) un întreg perete şi îşi intitulează lucrarea: Britain seen from the North.
Tonny Cragg a făcut această lucrare în 1981, un moment de criză economică pentru Marea Britanie.
Bill Viola, un artist American, a fost o altă revelaţie. El foloseşte computerul şi programele
lui pentru a reda sentimente cu adevărat puternice. Ambele creaţii expuse la Tate m-au impresionat.
Prima, intitulată Still alive oferă pe screen-ul unui computer imaginea unui coş de fructe. În 4 minute,
aceste fructe încep să putrezească sub ochii tăi, ca în final să fie doar un coş cu reziduuri, probabil,
urât mirositoare. Imaginea e vie, deşi este computerizată, iar sentimentul e puternic.
Cea de-a doua lucrare se numeşte 6 attitudes şi redă cu încetinitorul, în 20 de minute,
expresiile diferite ale unui actor pe care, în mod normal, le face în 3 minute. Sunt expresii diferite:
de bucurie, mirare, tristeţe, melancolie. Ultima este cea de somn. La sfârşitul celor 20 de minute,
ultima figură se trezeşte din somn şi, astfel, ciclul se reia.
Au urmat multe alte muzee: Muzeul istoriei naturale (muzeul cu dinozauri) amplasat
într-o clădire imensă, dar superbă, micul Muzeu privat al evantaielor, Muzeul maritim
de la Greenwich, Muzeul teatrului şi altele şi altele.
Până la urmă, şi ele vorbesc despre viaţa unui oraş. A unui oraş turistic, bineînţeles, în
timpul verii, dar mult mai uman în timpul lunii noiembrie. Şi timpul, pe care londonezii îl acordă
vizitării unui muzeu sau a unei expoziţii, spune ceva nu neapărat despre gradul lor de cultură, cât
de civilizaţie şi civilitate.
