Din underground spre management cultural
Doru Ionescu
Avem plăcerea să vă prezentăm o carte inedită despre artişti plastici, invitaţi la seratele muzicale ale lui Iosif Sava, dar gândită să prezinte, prin desene, o doamnă a picturii româneşti, Rodica Ciocârdel Teodorescu, autoarea unei adevărate cronici desenate a Seratelor muzicale TV din perioada 1995-1998.Vă invităm deci şi în Galeria Liternet unde veţi putea găsi o expoziţie completă cu desenele doamnei Rodicăi Ciocârdel Teodorescu, dar şi lucrări ale artiştilor plastici prezenţi în carte.
(Redacţia)
Redactorul şef de atunci al redacţiei culturale, Iosif Sava, părea să nici n-o fi băgat la început în seamă, după o primă reacţie care a sunat cam aşa, zic gurile rele: „Iar a venit în redacţie o ochelaristă care fumează toată ziua!”, când, după mai bine de un an, a început să-i aprecieze articolele (cronică şi critică de artă plastică, apărute în Literatorul, Contemporanul, Azi literar, Tribuna, artPanorama). Fireşte, în maniera (re)cunoscută a maestrului: Îmi plac articolele matale, de ce nu te îndrepţi spre presa scrisă? În televiziune e greu să răzbaţi. Luiza era însă deja pe drumul ales, aşa că în decembrie 1997 este invitată să medieze de la tribuna marelui om de cultură – aşadar cot la cot – un dialog între artişti şi critici la Galeria Catacomba, cu reverenţe profesionale neaşteptate din partea celui care, nu demult, o sfătuise altceva... Surpriza a continuat, astfel că, în urma unei invitaţii aruncate în treacăt, prima Serată din 1998 s-a îmbogăţit cu o rubrică ulterior permanentă.
A fost cea mai mare şansă a vieţii mele şi, în plus, ocazia să fac ceea ce-mi plăcea mai mult. Acea muncă de recuperare a artiştilor care, cel puţin deocamdată, nu se preocupă de propria-le publicitate ori imagine, considerând că nu e momentul, că nu sunt pregătiţi... Oricum, adevăratul artist nu e niciodată sigur de el! mi-a mărturisit Luiza. Aşa au apărut săptămânal pictori, sculptori şi graficieni, artişti plastici din susul „clasamentului”, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, redaţi atunci într-o imagine coerentă publicului iubitor de frumos, în general. Sistematic, ritmic, alegând valoarea de amorf şi – nu în ultimul rând – urmând lecţia moderatorului TV predată de maestru, la început în culise: Să te machiezi, să te îmbraci frumos, să vorbeşti liber, să n-ai emoţii!...
Am cunoscut-o pe Luiza Barcan atunci când am prezentat-o în Panoramic Radio –TV, trecuta revistă de programe a Televiziunii Române. Îmi dorisem lucrul acesta de când o urmărisem aducând artişti plastici la Seratele lui Iosif Sava. Aşteptam de fiecare dată momentul (la finalul emisiunilor, parcă), îl înfulecam pe nerăsuflate şi deznădăjduiam când auzeam vocea maestrului – care mai tot timpul o zorea, ceea ce era de fapt bine, cum aveam să aflu mai târziu, descoperind pe pielea mea din tainele televiziunii – punând punct emisiunii cu o expresie devenită la noi, în TVR, sintagmă de o plasticitate aparte: Trageţi genericele, doamna Stuparu! Şi cortina era trasă peste mica deschizătură spre underground.
Pentru că asta ne lega, fără să ştiu: luminarea unor artişti plastici creatori necunoscuţi marelui public, aşa cum va fi fost el într-o lume nebună, nebună, tot mai ne-bună să-şi descopere frumuseţile de aproape, amuşinând cu orice preţ axiologii aiurea în senzaţii de sezon.
Când ai o pregătire, o specializare inginerească exact în adolescenţă, despărţit de „artele frumoase” exact la vârsta când ai ochii cei mai mari pentru ele, toată voinţa de mai apoi să le regăseşti este ecranată de timiditatea rămasului în urmă. Şansele de a reveni sunt rare, apar priorităţile vieţii şi spiritul se duce pe apa sâmbetei...
Pe de altă parte, îl cunoscusem pe Iosif Sava la Radio, unde am avut redacţia în primii ani, când îşi aducea articolele la noi la revistă. Identificându-mă la un moment dat cu cel care scria despre muzică, mă privea cu o anumită deschidere care într-o zi mi-a dat curaj. Scriam în majoritate despre rock, iar maestrul citise tot. Eram gata să-i răspund la probabila critică faţă de gen, de extremele lui, dar n-a fost cazul. Am apucat să-i spun scurt despre Rock Filarmonica din Oradea, despre operele rock care ar fi meritat o altă popularizare. Până să intru în detalii – vocea începuse oricum să-mi tremure şi nu-mi mai dădea mâna să continui – maestrul m-a salvat: Mai bine veniţi împreună la emisiune!
N-am dat curs invitaţiei, dar de atunci l-am privit altfel pe cel care, în opinia mea, avea ochi doar pentru „marea muzică”... Am ştiut că în acele emisiuni specializate (ţinând cont de celebritatea invitaţilor), în fapt de popularizare a culturii, e loc şi de marginali, de extreme, de nou. De aceea, apariţia Luizei mi-a dat o speranţă că şi rock-ul, simptomatic, îşi va relua locul normal în societatea românească.
Iar Luiza a plusat. Fiind legat de Basarabi datorită Canalului, iubind şi urând locul în acelaşi timp, m-a bucurat nespus HAR-ul cu care aliaţii ei şi ai lui Alexandru Nancu – soţul şi partenerul Luizei în toate, sculptorul transformat de voie, de nevoie, în manager cultural – au redimensionat spaţiile acelea post-industriale, post-comuniste şi post...ume. I-am urmărit la Vâlcea, de la faţa locului, am recunoscut artişti din Serate şi am vieţuit cu ei puţin, dar atât cât să ne dăm seama reciproc de apropieri nebănuite între arte, ca şi între persoane. De fiecare dată, catalizatorul Luiza găsind punţile, trecerile, deschiderile.
După ce a plecat o dată din Televiziune – nu mai ştiu condiţiile, prea puţin contează – aş ţine-o cu forţa în Calea Dorobanţilor, ca pe nu foarte mulţi alţi colegi.
Este genul de profesionist de care este musai nevoie în demersul public. Nu să-şi inventeze sieşi un soclu, ci să le edifice pe cele care merită şi trebuie să existe şi să dureze. Omul care poate să informeze şi să educe prin emisiuni, fără să devină antipatic, în formate alternative, interesante înainte de a deveni plicticoase, generaliste până la a fi specializate. Breşele din sistem pe care le-a identificat şi le-a (re)folosit mi-au dat ghes să mă joc printre cuvinte – omul potrivit la gândul potrivit. Gândul bun, pozitiv şi – mă repet, dar asta-i obsesia Luizei – constructiv.
O dată pe an, ne întâlnim pe la Amzei, la doi paşi de atelierul lui Alexandru, pentru a schimba vorbe, cafele şi reviste – a lor se numeşte Ianus şi cu siguranţă este recunoscută în presa culturală. Publicaţie a programului Tradiţie şi Postmodernitate, de dimensiunile, concentrarea şi sistematica unui dicţionar la temă, publicaţia deschide câte un sertar de gânduri – amintiri şi vise îndrăzneţe – donate cu generozitatea primită de artist de la Dumnezeu de liderii unei generaţii de constructori în cel mai deplin sens al termenului. Se trag unii pe alţii înainte, în sus, re-colonizând palpabil infinitul.
Altfel, după ce am parcurs câteva pagini-demo ale acestei cărţi, m-am gândit la finalitatea alternativă a demersului Luizei, aceea care ar putea detona gustul şi atenţia marelui public spre lumea nevăzută şi underground a artiştilor – cei constructori înainte de toate.
Nu ştiu dacă are 50 de kilograme, dar – dincolo de sensibilitatea şi atributele feminităţii – Luiza este genul luptătorului (nu cu morile de vânt) şi al fondistului antrenat cu anduranţa. În plastică, probabil, printre pete de vopsea, aşchii de lemn şi cioburi de piatră, dictonul per aspera ad astra are conotaţii aparte, iar Luiza Barcan îl întruchipează în felul ei.
