Fragment
N-avusesem tocmai ceea ce se cheamă o presimţire, în ultimele zile de concediu petrecute la Constanţa, la atelierele de creaţie din Bulevardul Mamaia 300. Tot vorbind cu Mircea Enache şi cu toţi ceilalţi artişti care mă întrebau de starea lui, realizasem că foarte curând, Dumnezeu va decide dacă ni-l lasă sau ni-l ia pe Iosif Sava. Zăcea de aproape o lună la reanimarea Spitalului Municipal. Îl visasem că era foarte slab, dar că se restabilise şi ne vizita la redacţia de unde fusese alungat. Mai visasem, aparent fără legătură, un cortegiu nupţial care se încheia cu o mireasă mascată. Şi a fost ca ziua fatidică să fie chiar cea a plecării noastre înapoi spre Bucureşti. Domnul Sava m-a lăsat întotdeauna să-mi termin concediul...
Pe la zece dimineaţa, cineva a ieşit în curtea atelierelor de creaţie şi a spus sec: “Au anunţat acum la radio că a murit Iosif Sava”. Vestea s-a răspândit imediat şi, ca la un semn, artiştii au început să iasă de prin ateliere. Pe mulţi dintre ei îi filmasem pentru Serată, cu puţin timp în urmă, fără a mai apuca însă să difuzez materialele respective.
Parcursesem deja prima parte a drumului spre Bucureşti când, pe telefonul mobil a sunat Maria Rotaru, secretara redacţiei noastre. Mă anunţa că trebuia să ajung a doua zi la televiziune, unde eram solicitată să particip la realizarea unei emisiuni in memoriam Iosif Sava.
În tăcerea lui ca de piatră, Alexandru Nancu îmi împărtăşea din plin tristeţea. Domnul Sava ţinea la el ca şi la mine pentru că, de fapt, împreună convingeam artiştii să vină la Serate, iar Alexandru se implicase complet dezinteresat până şi în realizarea cadrului scenografic. Uneori, în disperare de cauză, eram nevoiţi să-i transportăm noi pe artişti, cu tot cu lucrări, până la televiziune.
În ce mă priveşte pe mine, aventura Seratelor a început în decembrie 1997 când, preocupat de soarta lui Corneliu Baba, Iosif Sava s-a decis să-şi îndrepte atenţia şi asupra artelor vizuale. După o ediţie specială a Seratei, dedicată maestrului nonagenar al picturii româneşti, care-şi încheiase activitatea cu o mare expoziţie retrospectivă la Muzeul Naţional de Artă, a urmat o a doua emisiune dedicată artelor plastice, creatorilor de artă şi criticilor. M-a invitat şi pe mine să colaborez la realizarea acestei ediţii după ce, într-un stil de acum inconfundabil, tatonase terenul şi-mi provocase diverse stări, dintre cele mai contradictorii. Mă întrebase chiar, la un moment dat, dacă nu m-ar interesa mai mult presa scrisă, că el citea articole de-ale mele prin tot felul de reviste şi socotea că scriu prea bine ca să-mi mai pierd, chipurile, timpul prin televiziune. Îi replicasem atunci că, pe mine, dimpotrivă, mă atrage mai mult televiziunea şi, după o tăcere semnificativă, mi-a replicat: “Atunci trebuie să vă zbateţi, că aici viaţa e grea!”
Pentru emisiunea la care am fost atunci, în decembrie 1997, bucuroasă să fac şi eu ceva, domnul Sava vroia ca invitaţi câţiva critici influenţi şi trei-patru artişti foarte cunoscuţi. În plus, visa la un alt cadru pentru Serată, un cadru mai viu şi mai expresiv decât prăfuitele studiouri ale Televiziunii. Propunea Galeria Catacomba sau una dintre sălile Muzeului Naţional de Artă. După câteva prospecţii l-am contactat pe Sorin Dumitrescu şi, prin bunăvoinţa lui am putut folosi, în cele din urmă, Galeria Catacomba. Lucrările de sculptură ale lui Laurenţiu Mogoşanu, care expunea atunci acolo, intitulate Relicvarii, au fost parte integrantă din cadrul scenografic. În final, au acceptat să participe la emisiunea cu pricina Alexandra Titu, Pavel Şuşară, critic pe care domnul Sava îl preţuia în mod deosebit, şi Adrian Guţă, un alt critic, căruia domnul Sava nu-i putea reţine cu nici un chip numele. Dintre artişti, au acceptat invitaţia Silvia Radu, Sorin Dumitrescu şi Dan Perjovschi. Un regal de grupări şi grupuleţe puse faţă în faţă, spre deliciul moderatorului, în primul rând. A fost una dintre puţinele emisiuni înregistrate.
Domnul Sava îmi ceruse un curriculum vitae înainte de emisiune, pentru ca, la începutul emisiunii, aşezată de-a dreapta lui, să am surpriza de a fi prezentată invitaţilor şi telespectatorilor ca apropiata lui colaboratoare, un foarte promiţător critic de artă. Mai eram încă, pe atunci, studentă în ultimul an la Facultatea de Istoria şi Teoria Artei şi am profitat de ocazie, în emisiune, să reclam lipsa de sprijin de care se bucură tinerii studenţi sau absolvenţi din partea profesorilor, atunci când s-a dezbătut problema “crizei criticilor de artă”. Au urmat, evident, represaliile. La facultate am fost aspru criticată şi înfierată de distinşii mei profesori pentru că participam la o emisiune “proastă”, ca şi cum era treaba lor la ce fel de emisiuni lucram eu. Emisiunea în sine a fost din plin înjurată în câteva publicaţii, însă domnul Sava era obişnuit cu asemenea reacţii. Aş spune că uneori le şi provoca.
După alte două săptămâni, propunerea lui a venit tranşant: ce-ar fi să prezint eu câte un artist plastic, în fiecare săptămână, în cadrul unei rubrici intitulate Vernisajul Seratei? În câteva secunde, în minte mi s-a derulat un întreg scenariu: artişti “proaspeţi” în relaţia lor cu lumea artistică şi cu mass media, oameni care s-au autoexilat în atelierul de creaţie, frământări neştiute şi solitare... Ştiam deja câţiva pictori şi sculptori de vârste diferite, care nu sunt “la modă”, pe care critica îi bagă în seamă arareori, iar presa niciodată. M-am şi văzut convingându-i să se arate cu lucrările lor cu tot, sâmbătă de sâmbătă, într-un spectacol viu, cu mesaj direct şi percutant...
– Şi când începem?, l-am întrebat la rândul meu pe domnul Sava.
– Pe trei ianuarie, chiar din prima ediţie pe 1998 a Seratei. Dar să ştiţi Luiza, că mulţi vă vor înjura, ca şi pe mine...
Şi a plecat, ca întotdeauna, foarte grăbit, lăsându-mă să reacţionez cum m-oi pricepe mai bine. Au început întrebările: cine să fie primul invitat?, ce artist întreg la cap ar avea chef de o asemenea apariţie, imediat după sărbători? Mai vroiam şi la Constanţa de Revelion. I-am propus lui Alexandru Nancu să fie el primul invitat la Serată, că tot nu mai ieşise de mult în lume. S-a apărat cu vitejie, spunându-mi că nu are lucrări noi şi că, din pricina prieteniei noastre, apariţia lui ar putea fi interpretată greşit. Nici acum nu-mi dau seama de ce i-am adus ca argument ce mi-a trecut prin minte mai întâi, în încercarea mea de a fi convingătoare. I-am spus că trebuie să profite cât mai curând de o asemenea ocazie, pentru că se zvoneşte că domnul Sava va fi pensionat, că are unele probleme de sănătate, că doar printr-o voinţă ieşită din comun îşi continuă emisiunile şi nu lasă să se vadă nimic din suferinţa lui. Nu credeam nimic din ce spuneam, dar argumente mai bune nu-mi veneau în cap. De-aş fi ştiut atunci ce vorbesc...!
– Propune-i lui Mircea Enache, mi-a sugerat atunci Alexandru. Oricum, mergem la Constanţa şi când ne întoarcem, îl îmbarcăm cu tot cu lucrări şi-l instalăm în studio.
Pe trei ianuarie 1998, dis de dimineaţă, porneam spre Bucureşti cu bătrâna şi încercata Dacie, plină cu lucrările în bronz ale lui Mircea Enache şi cu sculptorul însuşi, emoţionat ca un elev care mergea la examen. Pe la ora 15.00, intram în Televiziune, direct în Studioul 1 şi amplasam lucrările în cadrul scenografic. Domnului Sava, sosit cu aproximativ o oră înainte de începerea emisiunii, nu i-venea să-şi creadă ochilor. Parcă nu se aşteptase totuşi ca lucrurile să meargă aşa de repede. Ce-i drept, nici eu...
– Când o să vină momentul vernisajului vă ridicaţi amândoi în picioare şi mata te plimbi printre sculpturi şi le prezenţi, mi-a “ordonat” scurt domnul Sava.
– Bine, dar eu când o să ştiu care e momentul acela?, am întrebat eu brusc cuprinsă de panică.
– Lasă că vei vedea!, “m-a încurajat” maestrul.
De ce ne mişcaserăm atât de repede în decursul celor cinci luni de ucenicie a mea într-o emisiune în direct înţelegeam mai dureros decât mi-aş fi închipuit, parcurgând acelaşi drum, tot dinspre Constanţa înspre Bucureşti, tot către Televiziune, dar de data aceasta pentru o emisiune greu de acceptat: nu cu Iosif Sava, ci în memoria lui.
Seara, buletinele de ştiri ale tuturor televiziunilor anunţau dispariţia lui Iosif Sava, iar Televiziunea Română plusa cu un documentar excesiv de lacrimogen, încropit şi fals, un fel de medalion Iosif Sava în care li se explica telespectatorilor ce mare pierdere e pentru cultură moartea maestrului. Dar cine-l înlăturase oare!? Am priceput imediat că acea emisiune de convenienţă era de fapt bulgărele de pământ care trebuia aruncat peste mormântul proaspăt al domnului Sava. Atât mai trebuia făcut şi problema, din punctul lor de vedere, era rezolvată...
A doua zi, pe 19 august, la redacţie era mare vânzoleală, în vederea realizării acelui material comemorativ, despre care nimeni n-avea vreo idee exactă. Toată lumea îşi dădea cu părerea, însă nimeni nu se apuca efectiv de ceva. Diverse dispoziţii, venite de la diferite etaje, sporeau confuzia. Eu am fost pusă să scriu un necrolog pentru presă. Totdeauna am detestat asemenea obiceiuri pentru că, în viziunea mea, oamenii dragi sunt morţi numai dacă noi consimţim acest lucru. Şi un necrolog e, până la urmă, un consimţământ tacit dat dispariţiei definitive. Cred că domnul Sava, care pricepea multe lucruri, mi-a înţeles incapacitatea de a pune tradiţionalul pumn cu ţărână, chiar pe mormântul lui. Altfel nu-mi explic cum, miraculos, trei femei din redacţie care nu mai lucraseră până atunci nimic împreună: Ivona Cristescu, vechea şi de suflet colaboratoare a lui Iosif Sava, tânăra compozitoare Liana Goţa şi cu mine ne-am trezit faţă în faţă. Ca la un semn, ne-am retras toate trei la redacţia muzicală şi am încropit pe loc un fel de scenariu. La baza lui stătea ideea că demersul domnului Sava şi al Seratelor sale nu se încheia pur şi simplu cu punct. Am refuzat din start ideea unei emisiuni explicit comemorative. Tot miraculos, am reuşit să anihilăm intervenţia diverselor persoane neavenite care, chipurile, veneau să pună umărul la realizarea emisiunii şi care, de fapt, ne încurcau, tocmai pentru că doreau ceva excesiv de lacrimogen. Ideea la care n-am renunţat nici o clipă a fost aceea ca domnul Sava să participe efectiv la alcătuirea emisiunii care-i era dedicată. Şi cum se putea face mai bine acest lucru, altfel decât tot printr-o Serată. O Serată regală care să cuprindă cele mai frumoase clipe ale tuturor Seratelor. Am decis că orice comentariu e de prisos, că tonul funebru n-are ce căuta. Persoana realizatorului trebuia să-şi câştige astfel definitiv dreptul la un prezent etern, pentru că Iosif Sava este un om al prezentului, punct de referinţă pentru fiinţele sortite să rămână vii şi dincolo de viaţă. Orice tentaţie de a deveni patetice, începând cu titlul Requiem, ce ne fusese deja sugerat, şi până la nu ştiu ce text în chenar negru, titrat pe ecran, a fost înlăturată de la sine.
De pe teren veneau interviurile realizate de câţiva colegi de-ai noştri mai inimoşi cu personalităţi culturale care, de-a lungul timpului, fuseseră invitate la Serate: Răzvan Theodorescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Dan Grigore, Ion Caramitru, Cristian Tudor Popescu etc. Singurele accente funebre explicite urmau să vină în Serata seratelor din partea acestora. Aceste momente trebuiau inspirat “croşetate” cu cele selectate din cele peste o sută de emisiuni înregistrate pe casetele care urmau să fie scoase din videotecă şi vizionate. Aveam la dispoziţie două zile şi jumătate pentru a vedea, selecta şi copia cele mai semnificative momente din Seratele difuzate între 1990-1998. Pentru a monta acest material impresionant, astfel încât să nu-l facem de râs pe domnul Sava, aveam mare nevoie de inspiraţie. Emisiunea trebuia să fie gata pentru sâmbătă, 22 august 1998. Ea urma să fie transmisă pe programul II, în spaţiul ei din totdeauna. Ivona Cristescu a dat zeci de telefoane. A obţinut spaţiile tehnologice necesare, a reuşit să aducă de la arhivele Jilava o preţioasă bandă cu domnul Sava cântând la orgă, într-un concert de la Radio, de acum mai bine de treizeci de ani.
Am stat la televiziune până seara, când Alexandru a venit să mă ia şi să discutăm despre emisiune. El ne-a dat ideea să începem cu genericul Seratei şi apoi cu introducerea pe care Iosif Sava o făcea întotdeauna, spunând “Bună seara” telespectatorilor, anunţând tema dezbaterii şi prezentând apoi invitaţii. Joi dimineaţa, foarte devreme, am plecat la piaţa de flori din Amzei. Era ziua înmormântării. Mergeam ameţită printre tarabe şi vânzătorii mă agasau cu ofertele lor. Eu căutam ceva anume, nu ştiam exact ce, în orice caz o floare care să fi răsărit atunci pentru prima oară şi care să inspire bucurie de a trăi, bucuria pe care o avea Iosif Sava, simţind cu maximă intensitate unicitatea vieţii, pe care o aclama şi o afirma cu o durere reţinută, ori de câte ori avea ocazia. Împleticindu-mă printre chemările dulci-agresive ale comercianţilor de flori, am zărit crini albi, un soi aparte, foarte impetuoşi în gracilitatea lor şi m-am oprit fascinată. Asta căutam.
– Ne faceţi safteaua? Purtaţi noroc?, mă întreabă plin de voioşie vânzătorul.
– Puteţi să-i împachetaţi sobru?, întreb la rândul meu
– Nu, dacă sunt pentru o înmormântare, nu se ambalează zice omul, văzând abia atunci că am ales un număr par de fire. Apoi, pierindu-i brusc zâmbetul zice: Vai, vă duceţi la înmormântarea domnului Sava, nu-i aşa?
– Da, zic eu cu un nod în gât.
– Staţi, nu plecaţi aşa, să pun fiole cu apă la tija florilor. Vor rezista mai mult. Dumnezeu să-l ierte!
Doar el a reuşit să mă facă să plâng. El, anonimul vânzător din piaţa de flori, probabil unul dintre telespectatorii Seratelor, care n-a contat niciodată pentru statisticile executanţilor de sondaje de audienţă. Şi dacă umilul vânzător de flori din Piaţa Amzei vroia ca măcar florile să reziste cât mai mult pe mormântul lui Iosif Sava, cum am fi putut noi să ne permitem să-l aneantizăm printr-o comemorare standard?
Când am ajuns la televiziune am încercat să-i povestesc Ivonei întâmplarea din piaţă, însă, din pricina unor lacrimi pe care nu le chemasem, n-am reuşit să fiu prea coerentă. Am insistat că nu trebuie să păcătuim printr-o emisiune de tip necrolog. Şi ea a consimţit pe deplin. La videotecă, când am cerut casetele cu Seratele, am aflat că, în urma unei dispoziţii date de Radu Nicolau, unul dintre cei care l-au înlăturat pe Iosif Sava din Televiziune, nimeni nu mai avea voie să vizioneze respectivele casete. Din nou confuzie, telefoane, tergiversări, pierdere de timp preţios, până când, în sfârşit, ordinul se revocă.
La 13.30 ajungem la cimitirul Filantropia. O măicuţă ortodoxă, foarte tânără şi timidă, stă nemişcată două ore, cât durează ceremonia, la intrare, neputând să intre în Sinagogă. Nu ştiu câţi oameni au remarcat episodul. Pentru mine el a avut aceeaşi semnificaţie cu cel de la Piaţa de flori.
Ne întoarcem în Televiziune şi reluăm vizionările şi copierile de pe banda VHS (neprofesională) pe bandă BETA (profesională). Sunt multe emisiuni din care am selecta... totul, ca cea cu Petru Creţia. Eu mă retrag cu un vraf de casete într-un alt grup de vizionare, la etajul 11, spre a câştiga timp. După câteva ore, descopăr emisiuni definitiv compromise, înregistrate fără sonor, cu banda ruptă sau zgâriată, în orice caz, imposibil de recuperat. În tot acest timp îl văd şi îl aud pe domnul Sava peste tot, prin televiziune, pe unde alerg să mai refac ceva. În această instituţie, chiar şi realizarea unui material simplu presupune kilometri parcurşi printre studiouri şi cabine de montaj. Până noaptea, târziu, reuşim să copiem pe casete BETA şi să îmbunătăţim câteva cadre importante din Serate. Vineri şi sâmbătă urmează să punem cap la cap momentele selectate, adică să realizăm montajul propriu-zis.
Vineri, în zorii zilei, agasate de tot felul de presiuni venite pe cale ierarhică, avem să constatăm că aparatele nu mai răspund la comenzi, că, încercând să găsim un început de Serată, dăm tot timpul greş, ori fiindcă sunt foarte deteriorate casetele, ori pentru că acel “Bună seara!” de început e rostit de Iosif Sava în timp ce camera arată orice altceva din studio, în afară de chipul amfitrionului. În culmea disperării, Ivona rosteşte o invocaţie ca pentru zei şi toată lumea amuţeşte:
– Domnule Sava, lăsaţi glumele...! Ştiu că sunteţi aici, ca întotdeauna, încăpăţânat, dar ca profesionist, trebuie să ne ajutaţi! Ieşiţi, vă rog, din aparatele astea şi lăsaţi-ne să ne facem treaba!
În următoarele cinci minute aparatele pornesc. Liana bagă mâna în vraful de casete, la întâmplare, şi scoate una pe care o introduce în aparat:
– Bun găsit în cea mai lungă sâmbătă a anului!, ne salută zâmbitor domnul Sava. Nu s-a întunecat încă, dar eu, în curând, vă voi putea spune bună seara!
Ne îmbrăţişăm din ochi. Stop, asta e! Liana ia altă casetă. Iosif Sava cântă la patru mâini, cu Dan Grigore, o piesă de Grieg. Amândoi sunt tineri şi foarte veseli. Dan Grigore face cu ochiul spre cameră. Stop. Altă bandă şi, poc!, se sparge becul din studio, în direct, în timpul emisiunii cu Stere Gulea. Nu e clar că nici domnul Sava n-are de gând să fie comemorat, mai ales că cele câteva secvenţe ne sugerează imediat şi ritmul pe care-l va avea montajul?
La ora 16.00, după o vizită “de curtoazie” a mai marilor televiziunii, în timpul căreia ni se dau câteva sugestii “nepreţuite”, intrăm la montaj. Decidem să titrăm peste generic, ca de obicei, Serata muzicală TV. Continuarea e dificilă. Mie îmi vine în cap să scriem, mai departe, o emisiune cu şi despre Iosif Sava, dar ajungem la concluzia că nu e potrivit. Timpul de montaj se scurge. Cred că Ivona are iar o conversaţie cu domnul Sava, în gând însă, pentru că, imediat îi vine ideea cea bună: O emisiune creată de Iosif Sava. Titrată de şapte-opt ori pe generic, propoziţia obţine efectul pe care-l urmărim de fapt.
Vineri noaptea, după ce Alexandru mă ia de la Televiziune, îl rog să încercăm să vorbim despre altceva, decât despre Serate şi Iosif Sava. Până la trei dimineaţa bântuim pe străzile pustii şi vorbim numai şi numai despre Iosif Sava. Iar restul de noapte e tot albă. Mi-e imposibil să adorm. Montajul nu e gata şi precis că şi domnul Sava e neliniştit...
Sâmbătă, 22 august, montajul curge pur şi simplu. Dumnezeu hotărăşte ca noi trei să ne înţelegem perfect, să luăm în calcul sugestiile fiecăreia, lucru rar între redactorii de televiziune, unul mai talentat şi mai original decât altul. În scurtele momente de pauză, le mai povestesc ce mi-a mai trecut prin cap în noaptea de insomnie.
Se apropie sfârşitul montajului şi nu găsim un final pentru Serata cea mai lungă. Ultimul interlocutor, Petru Creţia, îi spune domnului Sava, care se arată înspăimântat de ideea morţii: “Cât timp duci la bun sfârşit ceea ce ai început, moartea e un fleac!”
Îl căutăm disperate pe Dan Manoliu, pentru a ne ajuta să încheiem ultimul cadru. Colegul nostru răspunde cu promptitudine. Iosif Sava cântă la pian şi imaginea se strânge pe chipul lui, în ralanti. Stop. La post-procesare sunet, operatorul adaugă un reverb pe acel “Bună seara” premonitoriu.
Ora 20.00. Îl sun pe Alexandru:
– Ce faci?
– Am făcut un duş, m-am îmbrăcat şi aşteptam telefonul tău.
E pregătit, ca de obicei, sâmbăta, să conducem câte un artist la Serată şi să facem front comun împotriva scenografilor căpoşi care privesc cadrul Seratei cu ochiul liber, uitând că imaginea ajunge la telespectatori prin intermediul camerei video.
Vine la Televiziune, dar în loc să mergem spre dreapta, spre studioul 1, o luăm la stânga, spre emisie.
– N-o să mai mergem niciodată acolo, îi spun.
– Ba da, o să mergem când o să ai tu emisiunile tale...
Privim Serata Seratelor din studioul 6: Ivona, Liana, Alexandru şi cu mine. Ca întotdeauna, din pricina transmisiunilor sportive, emisiunea lui începe mai târziu decât e programată...
– Să scrii despre toate astea. Domnul Sava a trecut prin viaţa ta ca o cometă şi a lăsat o coadă lungă de tot..., mi-a spus Alexandru în noaptea aceea albă.
– Luiza Barcan, aveţi cinci minute să-l prezentaţi pe artist. Haideţi, spuneţi-ne ce vedeţi şi fără prea multă estetică... Lăsaţi-o pe seama doamnelor de la Arte vizuale...!
