Gazonul verde, o minge rotundă, plasa unei porţi
Cornel Mihai Ungureanu
Milioane de oameni privesc partide de fotbal. Sute de milioane de oameni stau în faţa televizoarelor în timpul unui Campionat Mondial. Fiecare microbist, în timpul, imediat după meci sau a doua zi la serviciu simte nevoia să-şi împărtăşească impresiile: rudelor, prietenilor, colegilor. Un dribling, o centrare, un gol superb, o victorie, un dezastru, o greşeală, arbitrajul, o fază controversată, toate trebuie discutate, devin prilej de socializare. Eşti parcă mai sărac dacă nu ai cu cine împărţi ceea ce ai văzut tu, dacă nu-l asculţi pe celălalt, dacă nu zâmbeşti când se înşeală sau atunci când are dreptate.Să scrii povestea unui meci de fotbal mi-a părut - îmi pare încă - un proiect dificil, tocmai pentru că, la o primă vedere, oricine poate povesti un meci de fotbal. Ca să duci la capăt lucruri care par atât de uşor de împlinit, trebuie să existe ceva care să facă diferenţa. Am început Jurnalul unui Zeu inventat, de Cosmin Stăniloiu, cu multă precauţie. Privisem la televizor aproape toate meciurile din timpul ultimului Campionat Mondial de fotbal. Ştiam că doi oameni nu vor scrie niciodată aceeaşi poveste, deşi au văzut acelaşi meci de fotbal. Suntem diferiţi, ne manifestăm particularitatea, personalitatea, avem preferinţe. Ce ar putea să-mi spună Cosmin Stăniloiu şi eu să nu ştiu?
Cartea însă a reuşit lucrul acela care uneori mă ia prin surprindere, alteori nu: a reuşit să mă prindă în mreje, să mă captiveze, să mă atragă tot mai intens.
Nu e loc de nici un dubiu: fotbalul, zeul inventat de englezi i-a mobilizat magnetic pasiunea. Indienii lui Karl May, muşchetarii lui Dumas, prinţesele, cavalerii prăfuiţi aparţin trecutului. Trăim într-un mileniu fotbalistic, ne avertizează autorul, depănându-şi scurtele istorii subiective, scoţând la lumină dimineţile de microbist în faţa televizorului, căzut în admiraţia spectacolului lumii şi al culturilor adunat în tribunele unui stadion. Eroii lui Cosmin Stăniloiu aleargă pe gazonul verde, după o minge rotundă, care musai trebuie să ajungă în plasa unei porţi. Cu cât mai multă măiestrie se întâmplă asta, cu atât mai bine!
Aşteptarea şi apoi sărbătoarea unui Campionat mondial îi dau posibilitatea autorului să se joace, la rândul său: să-şi exprime tranşant simpatiile şi idiosincrasiile, dând verdicte, aruncând seminţele unor polemici pe care nu s-ar feri - dar nici nu vrea neapărat - să le poarte, alegându-şi echipe "amante" cu nume de femei frumoase (Irlanda, Argentina, Brazilia), acuzând tactici de joc, atitudini, arbitri (prea nervoşi şi daţi cu gel), iertând un gol marcat cu mâna, provocându-ne copilăros, în permanenţă: "Ăsta sunt! Asta cred!"
Petele de culoare: Carol al II-lea acordând jucătorilor echipei naţionale a României, prin decret regal, trei luni de vacanţă şi implicându-se în pregătirile echipei pentru un Campionat Mondial; un meci al cărui scor este decis de o tranzacţie cu grâne între preşedinţii a două ţări sud-americane; numele unui stadion, picat parcă direct din poveştile lui Mario Varga Llosa: "La Bombonera"; umorul lui Gary Lineker - toate acestea se împletesc cu acea rigoare necesară a rezultatelor, clasamentelor, statisticilor, dar, mai ales, cu trăirea personală, cu amintirile (elevii din curtea şcolii purtând cu toţii, inclusiv portarul, tricouri numărul 10, de dragul "vrăjitorului" numit Pele), cu emoţiile şi sentimentele, dezvăluite fără inhibiţii şi fără stinghereală.
Cosmin Stăniloiu este un scriitor care depune mărturie. Dacă Ioan Chirilă a învăţat verbele să joace fotbal, Cosmin Stăniloiu m-a driblat, aşa cum numai un brazilian e născut să o facă, reuşind să mă facă să citesc cu sufletul la gură o carte pe care o începusem cu precauţie. Secretul cred că este caracterul intim al demersului său, iar propoziţia de final consfinţeşte reuşita unui volum remarcabil.
