Mărturie de suflet
Nicole Sima
Am scăpat! Tot ce ar fi "trebuit" să scriu în prezentarea acestor amintiri există deja în Cuvântul înainte al scriitoarei Daniela Ştefănescu - fiica autoarei şi, totodată, cea care a îngrijit volumul de faţă, făcând acest lucru cu profesionalism, cu emoţie şi cu infinită dragoste.Eliberată de această îndatorire, eu voi spune doar ceea ce cititorul de azi sau de mâine poate dori să afle în plus din partea unui martor foarte apropiat al lui Marie-Claire Ştefănescu.
Familia şi prietenii o numeau Cocuţa şi eu, ca o fetiţă politicoasă, încercasem în copilărie să-i spun "tanti Cocuţa" - ea fiind vară primară cu tatăl meu. Dar am fost imediat corectată:
- Dacă-mi spui "tanti" vei pune între noi bariera vârstei. Eu vreau să fim prietene, să ne putem spune orice, cu sinceritate.
În felul acesta a deschis larg o uşă care nu s-a mai închis niciodată, nici măcar acum, când - după legea firii -, ea nu mai este printre noi.
Însă dacă ar fi, aş vrea să-i spun acum câteva lucruri pe care nu i le-am spus în anul 1975 când ne dădea să citim - mamei mele şi mie -, câte un capitol din Unde eşti, copilărie! proaspăt scos din cuptorul creaţiei, ca să ne dăm cu părerea, de la prima până la ultima filă.
Draga mea Cocuţa, ţi-am citit şi recitit amintirile pe nerăsuflate. Am râs şi am lăcrimat pe alocuri, am aflat şi am înţeles multe despre copilăria ta fericită, plină de iubire, în sânul unei familii de excepţie, în care cuvântul de ordine era întrajutorarea, dar... îţi mărturisesc că există ceva scris de tine aici cu care, în mod categoric, nu sunt de acord. Vorbeşti despre bătrâneţe ca de o realitate. A cui bătrâneţe? În niciun caz a ta, care ai rămas de-a pururi tânără prin atitudinea şi prin spiritul tău viu. Nici noi şi nici măcar nepoatele tale sau copiii mei nu ne-am gândit vreodată la tine ca la o femeie bătrână, nici măcar după ce trecuseşi de 80 de ani. Şi asta pentru că în preajma ta oricine se simţea fericit. Răspândeai veselie, stare de bine, indiferent de inerentele greutăţi sau necazuri de care nu ai fost mereu scutită.
Parcă te aud povestind o carte abia citită sau spunând o anecdotă. Aveai un şarm şi un haz extraordinar şi ştiai cum să ne faci să aşteptăm cu sufletul la gură deznodământul cărţii sau poanta bancului.
Parcă te văd sărind în ajutorul celor dragi ori de câte ori era nevoie. O făceai cu atâta dăruire şi cu zâmbetul pe buze, încât dădeai impresia că ţie nu ţi-e greu. Îmi mărturiseai uneori "în secret" că îţi este la fel de greu ca orişicui, dar te forţezi, din dragoste.
Ha-ha! Mai ştii cum îmi făceai un semn discret ca să mă avertizezi că ai un secret să-mi spui? Era atât de plăcut să şuşotim noi două, cu toate că aşa-zisul "secret" nu ascundea nimic deosebit, dar avea darul să creeze o stare de intimitate, de prietenie, ca între două adolescente. Şi tu aveai atunci vârsta la care te declarai bătrână. Vezi că-i un nonsens?
Generozitatea ta nu s-a mărginit doar la ajutoare directe, ci s-a materializat - pentru cine avea urechi de auzit -, în poveţe, în lecţii de viaţă, pe care ni le ofereai mai mult prin pilde, prin exemple concrete. Şi unde puteai găsi aceste pilde? În literatură şi în viaţa trăită de tine sau de cei pe care i-ai avut aproape.
Când întâmplările au început să se adune, când pe mulţi dintre cei evocaţi nu îi mai puteam cunoaşte decât prin tine, ai făcut pasul cel mare, le-ai pus pe hârtie şi astfel ne-ai dăruit lumină din lumina pe care ei ţi-o dăruiseră. Pentru asta şi pentru tot ce ai însemnat tu pentru noi, îţi mulţumim!
Cam asta i-aş fi spus acum, dacă s-ar fi putut... dar pentru că nu se poate, vă spun vouă, cititori de azi şi de mâine, că citind Unde eşti, copilărie! de Marie-Claire Ştefănescu veţi pătrunde în lumea fericită a copilăriei petrecute cu aproape un secol în urmă şi vă veţi simţi ca într-o galerie cu tablouri în care sunt zugrăvite personaje şi întâmplări adevărate.
Poftiţi înăuntru, intrarea e liberă!
