Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Leonard Oprea: Cămaşa de forţă

ISBN: 973-7893-05-0
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment




Şi, iată-mă acum, aşa, gârbovit stând pe marginea patului alb, groaznic de alb. Iată-mă stând şi privind la Biblie şi la volumul roşu din operele lui Nicolae Ceauşescu, aflate pe noptieră... Îmi amintesc cuvintele unui bătrân evreu întâlnit aici: ...locul Lui Dumnezeu este lumea, dar lumea nu e locul Lui Dumnezeu. Ştiu că dacă voi lăsa Biblia să se deschidă singură, se va desface la „Rugăciunea Lui Iisus”, capitolul 17 al Evangheliei după Ioan. Nu ştiu niciodată unde se va deschide volumul lui Ceauşescu. Suntem douăzeci două de milioane de români şi sunt peste 4 milioane de membri de partid. Peste douăzeci la sută din populaţia ţării. Cum de s-a întâmplat astfel? Cum de se întâmplă astfel? Sunt un laş sau sunt un nebun? Ori amândouă? Voi scrie. Măcar atât. Şi mereu îmi voi aduce aminte cuvintele apostolilor: Doamne, măreşte-ne Credinţa.

***


Damian împrăştie cu vârful piciorului frunzele uscate. Foşnetul lor îl făcu să tresară. Privi cu atenţie sutele de petice smulse din veşmântul arborilor. Îşi aduse aminte cum, cu ani în urmă, într-o noapte, în munţi, ieşind din cort auzise la câţiva metri deasupra capului său un foşnet asemănător. Se simţise dintr-o dată cumplit de singur. Neajutorat. Se speriase atât de tare, încât cu greu nimerise apoi intrarea cortului.

Damian era trist. Şi singur. Pietrişul aleii amesteca galbenul cu verdele, ruginiul cu roşul. Se gândi la o tipsie abia scoasă din foc şi lăsată să se răcească încet în aerul umed al dimineţii. Oftă. De lehamite şi de posomoreala care începuseră să-l cotropească. Sau aşa mi se pare mie? se nedumeri de starea lui sufletească. Mai făcu doi-trei paşi, întoarse palma stângă în sus întinzând degetele: poftim, mă doare capul! Din mers îşi aprinse o ţigară. Pufăi de câteva ori. Dar fără poftă. Aruncă ţigara. Nu prea obişnuia să fumeze pe stomacul gol. Poate o ţigară să elimine durerea de cap? Unii spun că da. Pe naiba! A elimina să însemne a dispărea, a nu mai exista deloc, a deveni invizibil?! mul nevăzut, un mutilat, imaginea lui cu capul bandajat mi se pare idioată, dar să dispari complet ... există oare o altă formă de conştienţă? Zâmbi amuzat. Clătină din cap. Apoi chipul i se înăspri. Durerea de cap devenise zgomot surd modulat, astfel încât îi amintea de o melodie care-l exaspera ori de câte ori o auzea. Cuvintele ei chinuindu-l: ba da, ba nu, să aleg nu ştiu, apoi viorile: din corzi sunete îngrozitor de parfumate şi dulci, şi din nou: ba da, ba nu, aşa e în viaţă, să aleg nu ştiu. Îşi frecă fruntea cu mâna dreaptă. Simţi cum pielea grasă i se adună în cute obligate de degete să se atingă, rostogolindu-se una după alta spre rădăcina părului. Zgomotul din urechi se stinse treptat. Umbra unei fiinţe întinsă încet spre picioarele lui. Înălţă privirea. Fragilă în dimineaţa proaspătă?! Călcând neauzit pe giulgiul uscat?! O rochie de nea fluturată uşor prin faţa lui. Şerpi arămii, plete lungi părură a se întinde spre buzele lui. Aburul dimineţii şi-a zămislit creatura?! şi rămase pironit locului. Femeia se îndepărta pe aleea unduită, printre copacii parcului. Ar trebui să alerg după ea, s-o urmăresc pas cu pas, pe stradă, prin magazine, neobservat agent secret, să aflu unde locuieşte, unde munceşte, a doua zi să-mi reiau cursa aşteptând momentul în care, cu aere de gentleman, s-o întreb, mă iertaţi, nu cumva...? în sfârşit, inspiraţia clipei, ea poate va zâmbi, iar eu, cerându-mi insistent scuze, s-o invit, la fel de insistent, bem o cafea? se va arăta surprinsă, apoi uşor indignată, şi va pleca cu mers unduitor, o trestie gânditoare? dar eu, demn şi tenace, dacă nu atunci, în ziua următoare, nesăţios adulmecând-o voi repeta invitaţia, pe urmă mă apropii, îi ating umărul, preludiu, vorbesc puţin afectat, dicţie exemplară însă din când în când din glasul meu răzbate un tremur, femeia simte, simte, trestia gânditoare, dar cea care mi-ar învia şederea aici ... S-au scurs trei zile şi încă nu simt că timpul nu-mi mai e împărţit în opt, opt, opt, raţionalele opt-opt-opt, neîndurătorul opt ori trei, monotonia repetiţie a optului, platele cercuri puse de trei ori câte două cap la cap, pierderea cunoştinţei într-un optoptopt inseparabil de nesfărâmatul lanţ cu şase verigi ferecând mintea sufocând sufletul provocând moartea lentă la un câine păduchios şi ros de viermi intestinali paralizat de jigodie dinţi îngălbeniţi rupţi ochi holbaţi plini de urdori, căţelul care chiar dacă ar vrea să turbeze chiar dacă ar avea fericirea să contacteze cumva turbarea nu se mai poate repezi la cei din jur să-i sfâşie, crapă zvâcnind spasmodic şi lamentabil, astfel că dacă aş găsi un solitar ca mine ... ce gânduri îmi trec prin ţeasta asta ovoidală, barem de-ar fi ceva revelator, să aibă un sens revelator ... cum poate fi despletit un sens din gândurile ce curg într-o direcţie neştiută? sau direcţia dă sensul şi trebuie descoperit semnul? care e semnul? bună dimineaţa, domnule Inochente, şi, surprins de gravitatea glasului, Damian se răsuci brusc. De ce v-aţi speriat? răsună acum blând vocea. Aa, bună dimineaţa, nu v-am observat, domnule doctor, se scuză Damian. Bărbatul zâmbi. Cu buzele sale cărnoase. Cu ochii săi mari şi căprui. Cum vă simţiţi pe la noi? Încă nu mi-aţi făcut nici o vizită. E timp, e timp, domnule doctor. Mă simt excelent. Aerul e grozav. Într-adevăr, doctorul, aerul de aici face minuni. Staţiunea are locuri şi, bineînţeles, privelişti magnifice. Mai ales acum, toamna. Mda, mormăi Damian. Renunţaţi la masa de dimineaţă? doctorul. O, nu. Nicidecum. Dar cât e ceasul? Aproape opt, doctorul. Trebuie să mă grăbesc, încercă Damian. Haideţi, doctorul, avem acelaşi drum. Şi eu am întârziat. Îmi place să iau masa împreună cu cei care ne vizitează. Întotdeauna aflu câte ceva nou. Oamenii, mă voi exprima oarecum profesional, sunt un material inepuizabil. Credeţi? râse scurt Damian. Nu trebuie să vă grăbiţi chiar în halul ăsta, doctorul, restaurantul e la doi paşi. Dacă aş cunoaşte parcul ca dumneavoastră ..., replică Damian, dar e abia a doua oară când mă plimb pe aici şi e neobişnuit de întins. Aş putea să-l numesc - o mică pădure. Nu greşiţi. Pentru asta e vestit, doctorul. Câteva minute merseră în tăcere. Apoi doctorul reluă discuţia. Să ştiţi că am dreptate, domnule Inochente: oamenii sunt un material inepuizabil. Încercaţi să realizaţi acest adevăr. Pipăiţi atent carnea asta. Damian privi pe sub sprâncene. Doctorul, uite restaurantul! Aţi avut dreptate, recunoscu Damian.



Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




1 comentariu

  • UN ROMAN DE EXCEPTIE!
    julieta, 06.10.2011, 19:01

    Prea sarace ar fi cuvintele! Felicitari! Sunt mandra ca sunt din Romania! Dupa ce am citit comentariul am ramas placut surprinsa si curiozitatea ma bantuia neincetat pana cand am reusit sa citesc CAMASA DE FORTA. Frumos, real, foarte fascinant!Felicitari scriitorului Leonard Oprea si domnului Gelu Vlasin!

Spacer Spacer