Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Leonard Oprea: Cămaşa de forţă

ISBN: 973-7893-05-0
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încercare de soteriologie
Diana Morărasu
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Pare uşor desuet, astăzi, să începi prin a recomanda un volum pentru calitatea lui "disidentă". Da, aşa e, romanul Cămaşa de forţă al lui Leonard Oprea a fost interzis în 1988 de un atotputernic "Consiliu al culturii şi educaţiei socialiste". A fost publicat în 1992 de Nemira iar apoi, în anul de graţie 2004, editura Curtea Veche a făcut un gest recuperatoriu firesc întrucîtva şi a oferit lectorului versiunea integrală a ceea ce astăzi aş defini mai curînd drept literatură de bună calitate. Încărcătura emoţională a sintagmelor de tipul carte care a circulat în samizdat, volum cenzurat, interzis de comunişti, s-a epuizat. Orizontul de aşteptare şi grilele de lectură s-au modificat. Dacă înainte vreme o asemenea încadrare funcţiona ca un certificat de calitate, astăzi lucrurile nu mai stau deloc astfel. Şi e bine, pentru că sub umbrela disidenţei s-au strecurat fraudulos în literatură (şi pas de-i mai scoate de acolo!) mulţi neaveniţi, care vor fi dat poate dovadă de verticalitate la ceas de restrişte, dar acesta nu este deloc un argument suficient (nici măcar necesar) pentru a-i numi scriitori. De aceea, spun, aş prefera să las deoparte povestea tristă şi nedreaptă a vieţii cărţii acesteia. Şi să o anunţ drept o necesară şi bine-venită producţie literară de excepţie. Pentru că, spre deosebire de cărţile doar disidente şi lipsite de forţă reală a Cuvîntului, Cămaşa de forţă îţi oferă un regal literar.

Personajul principal, firul roşu al acestei scrieri, cel care adună la sine toate durerea unui timp opresiv se numeşte, simbolic, Damian Inochente. Nevinovatul, mielul lui Dumnezeu. Două limitări ostile te întâmpină în cartea lui Oprea. Ai de-a face, mai întîi, cu temniţa unui timp duşmănos, totalitar: halucinanta epocă de aur. Aceasta e graniţa exterioară care, interiorizată forţat, generează o a doua limitare, de astă dată conştientizată şi asumată în mod tragic. Mă refer, fireşte, la limitele interioare ale nevinovatului Inochente, un personaj tragic, extrem de singur - de altminteri, singurătatea îi este tovarăş de drum dintru începuturi, încă din primele pagini ni se furnizează o cheie esenţială pentru o bună receptare a eroului: "Damian era trist. Şi singur."

Citind astăzi aceste pagini, în calitate de cititor-ascultător, nu poţi decît să apreciezi în cel mai înalt grad generozitatea autorului care îţi oferă şansa unei reale "cooperări textuale" (Umberto Eco, Lector în fabulă). Altfel spus, Cămaşa de forţă este un univers diegetic deschis, care se lasă re-construit de lector, repopulat cu propriile-i amintiri, fantasme, coşmaruri. La urma urmelor, un azil de smintiţi ascundem în suflete fiecare dintre noi, toţi avem a da socoteală zeului pentru măruntele noastre derapaje, neputinţe, trădări ori orgolii.

Diegeza lui Leonard Oprea mizează mult pe focalizarea internă, pe segmente importante informaţia e restrînsă la punctul de vedere al personajului principal. Apar însă şi locuri, deloc neînsemnate, unde firul este rupt abrupt de o focalizare internă variabilă (cazul personajului Maria). Dominantă, în text, îmi pare a fi metafora auzului. Muzică. Auricularizarea aduce fluidizarea naraţiunii; în cartea aceasta ceva se întîmplă pe muzică. Muzica e un alt mod de a fi al cuvântului, nu e o pură şi simplă întîmplare că într-un anume moment bubuie Fugile lui Bach, în alt loc îţi susura Ray Charles sau Jimmy Hendrix. Sau că Damian curtează nebuneşte moartea pe ritmurile lui bye, bye, happiness, good bye loneliness, I think I'm gonna die. Muzica e aleasă cu grijă, ea "grăieşte" ceva, filtrează cuvîntul, îl curăţă de zgură, îl purifică, apoi îl impregnează cu o stare anume, îi împrumută ceva din extraordinara ei fluiditate, din libertatea şi des-limitarea ei. Şi mai are un rol, muzica: păcăleşte timpul. Îl ocoleşte, îl pune, pe alocuri fenomenologic, între paranteze.

De altminteri, naraţiunea în întregul ei este o poveste cutremurătoare despre ieşirea din timp. Despre eludarea deopotrivă, simultan aproape, şi a trecutului, şi a prezentului, şi a viitorului. Relaţia de cauzalitate dintre cele trei moduri de a fi ale timpului e cumva răsturnată. Se trăieşte, în cartea asta, ca şi cum la început a fost viitorul. De unde senzaţia de apăsare, de sufocare, de claustrare neputincioasă. Viitorul e ceva ce deja a fost, s-a epuizat, s-a consumat. E un timp mort, nu închide la sine zvonul nici unei promisiuni.

Şi ce şanse mai poţi acorda unui prezent căruia îi este a priori refuzată şansa unui viitor.

Leonard Oprea îţi răspunde: poţi mîntui prezentul doar trădîndu-l. Ieşind din el prin cuvînt scris. Prin creaţie: "Voi scrie. Măcar atît".

Dar deopotrivă prin credinţă. Acesta este şi cuvîntul ultim prin care Cămaşa de forţă se închide asupra-şi, deschizîndu-se înspre altceva: "Doamne, măreşte-ne Credinţa".




1 comentariu

  • UN ROMAN DE EXCEPTIE!
    julieta, 06.10.2011, 19:01

    Prea sarace ar fi cuvintele! Felicitari! Sunt mandra ca sunt din Romania! Dupa ce am citit comentariul am ramas placut surprinsa si curiozitatea ma bantuia neincetat pana cand am reusit sa citesc CAMASA DE FORTA. Frumos, real, foarte fascinant!Felicitari scriitorului Leonard Oprea si domnului Gelu Vlasin!

Spacer Spacer