Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Matei Vişniec: PAPARAZZI sau Cronica unui răsărit de soare avortat


Traducere de: Matei Vişniec

ISBN: 973-85739-8-x
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum ar fi fără soare?
Alexandra Pleşanu
Descarcă în format pdfAlte formateDescarcă în format HTML arhivat zipCiteşte în format HTML
Într-un loc în care oamenii nu au nume, soarele încetează, dintr-o lege ciudată a naturii, să strălucească, şi se caută noi mijoace de a măsura timpul: apa care curge, sirenele de alarmă, raţele care măcăne sau câinii care latră.

E o imagine apocaliptică. E şi firesc ca oamenii să nu aibă nume: unde nu e soare, nimeni nu are chip, sunt doar voci. Vocea unui orb care, de singurătate, dă telefoane la întâmplare şi-şi întreabă interlocutorii cum e cerul, peisajul din jur... şi ei inventează câmpii, autobuze roşii, lacuri cu raţe. El poate este ce vor fi cu toţii cândva, o voce fără chip, cineva care a văzut cândva, dar care nu mai vede... cum nu vor mai vedea nici ceilalţi, pentru că soarele a murit. Şi, de fapt, nimeni nu vrea să îl asculte. Încă. Îl vor asculta atunci când vor fi cu toţii la fel, când nimeni nu va vedea mai mult decât el. El ştie.

Cum ar fi fără soare? Toţi am fi morţi, spun vocile fără nume, care îşi continuă vieţile fie resemnaţi, fie în gesturi ultime, definitive şi definitorii. Clienţii nu mai plătesc la cafenele, pentru că au murit deja, sau aşa îşi imaginează, patronilor nu le mai pasă de afacerile lor, hoţii pactizează cu victimele. Altora nu li se pare că ar trebui să "moară" fără petreceri orgiastice şi se dezlănţuie dement, fără belşugul cu care s-au obişnuit, fără fast. Înmormântări de lux.

Lucizi rămân martorii noştri zilnici, presa şi automatele. Ei, paparazii, au nume, singurii care au dreptul acesta. Ei nu-şi recunosc existenţa decât în nevoile primare (o bere) şi în mărturia peliculei. Nu se implică în acţiunea generală, nu asta e misiunea lor. Ei caută mărturii palpabile fără să se întrebe cui i-ar mai folosi... şi se pregătesc totuşi şi pentru minunea de a vedea soarele răsărind - dacă va mai răsari vreodată - alegând cu grijă locul şi momentul cel mai prielnic din care să fotografieze minunea. N-au timp să le pese dacă asta se va mai întâmpla sau nu, abia dacă au timp să întrebe - să se întrebe - despre asta.

Se întâmplă în Elveţia sau aşa ne lasă autorul să credem, într-un loc în care viaţa are ritmicitate de metronom, în care Automatul de Răcoritoare măsoară timpul nu după soare, ci după durata dintre două doze de Coca-Cola pe care le oferă oamenilor.

De fapt, nimeni nu ştie ce ar fi de făcut: să aştepte răsăritul? Dar dacă nu mai vine? Să plece departe, cât mai departe? Dar cât de departe, când trenurile nu mai pleacă? Să se îmbete? Să lovească o victimă necunoscută, închisă în sac? Să urmărească ştirile, şi pe politicienii care îndeamnă la calm şi responsabilitate? Să returneze lucruri furate demult?

Cu adevărat n-am şti ce să facem dacă ar muri soarele. Ne-am comporta oare ca personajele fără nume ale lui Vişniec?




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Din presă, Autori diverşi


ALTE CĂRŢI

Sageata Matei Vişniec: Înţeleptul la ora de ceai
Sageata Matei Vişniec: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal
Sageata Matei Vişniec: Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer