Semnele timpului (opinii, dialoguri)

Fragment

Scrierile intenţionat ne-sistematice, notaţiile fulgurante, revelaţiile întâmplătoare comunicate într-o singură - doar - emisie verbală, îmi par a mărturisi mai exact neliniştea unei conştiinţe explorând în supra-realitatea fiinţei.

Gândirea este discontinuă în manifestările ei iluminante, în actele de originală căutare; extazul, este imposibil de organizat într-o relatare precisă, geometrică, îngheţată. Iar imaginaţia pare aidoma ocheanelor care apropie îndepărtaţii aştri, indiferente la existenţa constelaţiilor şi a familiilor galactice. Şi - atunci - unde să cauţi autenticitatea, dacă nu în notaţiile rupte, discontinue, fragmentare?

Discurs (vorbit / scris) urmând legea - singură - a respiraţiei, emisie pură, necontrafăcută... În scrierile cele mai profunde, adesea, singura continuitate ce se lasă percepută este aceea tipografică. Iar aceasta, nu de puţine ori, adăposteşte în ea capcana: înşelătoare, poate lăsa iluzia unei altfel de continuităţi.

Scriitura fragmentară este autentică şi eliberatoare. Ea evită dominaţia retorică pentru că nu are trebuinţă să demonstreze, nu urmăreşte cu orice chip să convingă. Ea notează - afirmă, neagă. Iar afirmaţia nu are nevoie de argumente artificiale.

A convinge involuntar, cu nepăsarea fenomenelor naturale. Atunci când afară plouă, hainele ţi se udă...

Emerson scria: arguments convince nobody (nimeni nu a fost vreodată convins de un raţionament). Într-adevăr, adevărul enunţat se auto-afirmă, opinia există prin ea însăşi. Şi, oricum, nimeni nu poate fi convins decât de ceea de care era deja convins sau, măcar, predispus să accepte.

Memoria voluntară mi se pare a fi principala vinovată de pervertirea limbajului şi a scriiturii. Căci - în tendinţa sa dominatoare de ordonare şi clasificare în cunoscut - stabileşte falsele continuităţi. Ea are tentaţia irepresibilă de a umple golurile care în existenţa însăşi sunt goluri. Ea doreşte să transforme nu doar discontinuul în continuu, dar chiar şi necunoscutul în cunoscut. Romanele-fluviu şi majoritatea creaţiilor zise monumentale datorează mai mult acestei memorii decât vreunui obscur şi (im)pertinent impuls creator.

Blanchot are dreptate, probabil, să privească în fragmentarism manifestarea deplină a spiritului şi a forţei, aforistice. Eu gândesc la fel - atât doar că însăşi această forţă aforistică mi se pare a fi un fenomen natural, o însuşire internă a scriiturii, iar nu un ce căutat. Lucrul se observă cel mai bine în cazul lui Cioran; acolo simţi suflul, auzi aproape respiraţia, vezi mâna lunecând pe hârtie.

Memoria involuntară însă este perechea şi egala imaginaţiei. De aceea nu pot privi Timpul pierdut proustian decât ca pe o uriaşă colecţie de fragmente lucind fascinant, precum o colecţie de bijuterii rare într-o casetă satinată. Şi, de aceea, probabil, "regăsirea" timpului mi se pare o iluzie vinovată. Acela nu este timpul, de abia dacă este ecoul unui ecou reverberând într-o subiectivitate neliniştită şi temerară.

Mă întreb dacă nu poate fi gândit un concept posibil al unei memorii imaginare... Nu aşa s-ar putea explica, oare, misterul oricărei creaţii? Creaţia - ea nici nu reduce necunoscutul la cunoscut şi nici nu exorcizează necunoscutul.

Cine mi-ar putea propune acum, azi, în chiar acest moment, spre lectură un roman-fluviu sau un tom masiv cuprinzând un sistem teoretic oarecare fără teama de a-mi pierde prietenia? Romanele masive sunt, probabil, suportabile numai în foileton. Şi când te gândeşti că majoritatea marilor romane dostoievskiene chiar aşa au şi fost scrise!

Dacă-ţi păstrezi gândirea autentică, dispersată, atentă la tot ce se-ntâmplă în jur, nefixată în prejudecăţi şi obişnuinţe, te adaptezi mai greu la viaţa diurnă, dar trăieşti mai intens clipele efective ale cunoaşterii. Nu pentru tine însă extazul în idee este o realitate intangibilă. Şi, atunci, ai oare dreptul să-1 trădezi, să te strecori în locurile călduţe, de multă vreme bătătorite?

Există - totuşi - un moment în care aş accepta o scriitură sistematică, fastuos sistematică, cu teze, antiteze şi sinteze desfăşurându-se într-o curgere ca şi nesfârşită - atunci când am convenit, în prealabil, că este un joc şi un fruct al purei contemplaţii. Reunind cele două fluxuri demiurgice amintite, cui nu i-ar plăcea, atunci, să rivalizeze cu Plotin, cu Hegel sau Heidegger sau, mai degrabă, cu unul dintre acei gânditori gnostici, recompunând Universul într-o construcţie a gândului de o impecabilă, geometrică perfecţiune? Nu ai mai avea atunci imaginea punctelor suspendate în Neantul nemişcat; s-ar întrezări cercul, cubul, sfera... O, slăbiciune, numele tău este tentaţia Theoriei!

De aceste tentaţii şi "legături primejdioase" te poţi salva doar în fragmentarism, în risipă. A trăi inteligent (frumoasă sintagmă, deşi cine ştie ce legătură se poate, de fapt, stabili între viaţă şi inteligenţă) înseamnă, poate, a-ţi risipi inteligenţa în cioburi strălucitoare, izolate, libere. Dar, oare, aceasta nu înseamnă a renunţa la o ambiţie deşartă în favoarea unei alte ambiţii, poate mai mari, mai deşarte?

Atunci? Nu pot să nu aleg nimic pentru că nu te poţi sustrage decent în faţa Lumii. Decât prin tăcere. Scepticismul absolut nu este altceva decât tăcere absolută. Dar câţi au puterea să o facă? De aceea, nimic mai comic decât acei sceptici, absoluţi, cum altfel, care încearcă să te convingă pe sute şi sute de pagini. Unuia i-ai şi spus-o )(scris-o) odată, dar ce folos? El scepticizează mai departe, fără pauze, fără răgaz, fără să sesizeze vreo contradicţie.

Soluţia să se afle, oare, la Camus, în ultimele pagini ale Omului revoltat? Dacă problema nu e insolubilă, mai ai încă timp, eşti în plină juneţe...