Fragment
O călătorire în zori
Mă trezesc tot mai des pe la trei dimineaţa, într-o tăcere şi-o nemişcare năucitoare, şi am brusc senzaţia că lumea a dispărut. Încerc să recunosc obiectele din încăpere: e mai multă dispariţie în ele decât prezenţă. Din lume consistenţa s-a scurs.
Sar la comutator şi aprind lumina. Lucrurile par la locul lor, dar nu mai sunt cele de peste zi: în ele fumegă irealul, dănţuie albăstruie inexistenţa, fâlfâie un vânt de dincolo. Greutatea le lipseşte. Nici un obiect nu mai e îndeajuns de plin, de concret ca să nu văd cum licăreşte în el golul, de la duşumeaua pe care calc, la scaunul de care mă sprijin şi la peretele pe care-l pipăi cu senzaţia că mâna se scufundă şi trece prin el: e ca şi cum ai umbla pe hârtie cu o palmă oarbă, încercând să prinzi literele între degete şi să le arunci în lume ca pe nişte viermi de mătase.
Nimic nu mă poate convinge, la trei dimineaţa, că nu mă voi destrăma din clipă în clipă, o dată cu lucrurile dimprejur. Nemişcarea şi tăcerea asurzesc. Mă îmbrac în grabă. Mă clatin de nelinişte. Ies pe străzi. Caut făpturi şi lucruri mişcătoare. O iau de-a lungul bulevardului, de la Piaţa Victoriei până spre Obor şi înapoi, iar şi iară. La ora asta însă nu trece nimeni. Nu se mişcă nimeni şi nimic. Nu câştig încredere din nici o parte. Chiar zidurile groase, de beton, ale clădirilor şi pasajelor par fragile, abstracte, iluzorii.
N-am nici o certitudine că la următorul pas nu mă voi scufunda în caldarâm. Orele se dilată peste măsură. Aproape că nu mai trec.
Spre ceasurile cinci, începe, în sfârşit, forfota pe care o aştept. Făpturile prind contur şi se încheagă. Spaima bate în retragere. Realitatea revine-n persoane şi lucruri. Zidurile se reaşează pe pământ. Greutatea se reaşează în ziduri şi, o dată cu ea, reintră în ele opacitatea, consistenţa şi tot ce trebuie pentru ca lumea să fie lume. Pe la şase, când zorile devin certe, dobândesc, în sfârşit, încredere. Mă întorc în încăpere. Atunci începe ceasul meu de comuniune, de iubire cu lumea. Sunt recunoscător realităţii că se întoarce în lucruri. Sunt recunoscător gunoierului din stradă că face zgomotul obişnuit, de fiecare dimineaţă. Sunt recunoscător mai ales lucrurilor şi gesturilor neînsemnate, cele care prin cuminţenia şi statornicia lor mă încredinţează că obişnuitul şi familiarul sunt mai importante decât nefirescul, convulsiile şi catastrofele. La şase mă pot aşeza, în sfârşit, să dorm un ceas. Lumea e trează şi veghează. Sunt sigur, acum, că e suficient de vie ca să nu îngăduie destrămarea.
Nu ştiu dacă omul este viu sau frica. Înfăşurat în o mie de dimineţi, omul devine, din pricina singurei nopţi pe care i-o aduce aceasta, însăşi frica.
Sunt singur, deci viu. La nişte porţi dărăpănate, mi se cere buletinul de identitate. „Frica“, pronunţ, şi mi se dă voie să intru ori poate să ies.
Frica este chiar tatăl. Chiar fiica. Este înţelesul neînţeles. Este fata mare a facerii, care-şi dezveleşte ţâţele mari, golăneşti, nelipite de vreun trup, dar alergând pas la pas cu carnea mea şi gând la gând. Căci am un gând mai viu ca trupul. Mai musculos. Cu şolduri mai viguroase. Mai tari. Sunt de ieri, care ieri valorează cât nisipul din deşertul Kalahari. Care la rându-i este singur şi străin şi lovit de vânt ca o carte de boala principului Tao.
Deci încerc să refac. Să umplu cu gol primul dintre ilogisme: al scăderii.
Deci ceea ce nu mai are rost poate începe.
Deci suntem admişi la fluxul mării.
Deci mâna se face val şi sângele ţărm de aproape.
Deci golul umblă singur pe ape.
Deci câştigi tot ce pierzi. Tot ce-ţi aparţine te sufocă. Deci numai îndepărtarea te face să creşti, să fii prezent, ca şi cum.
Deci eşti cel aşteptat, cel ce nu va sosi niciodată, căci, umblând, tu te scufunzi în drum.
Deci, în alergarea pe răstimpul nemişcării, se fac pânze de păianjen la corăbii. În care suflă doar vânturi de mult încremenite-n diamant. Se lasă ancore reci care vâră spaima în ţărm ca harponul într-un somn gigant. Între sceptici începe frica, între cinici – scepticismul. Începe vara şi nudismul.
Dragi domni, într-o proporţie de sută la sută, lumea este iarăşi neştiută.
Nouăzeci nr. 16, august 1993
Mic dicţionar onomastic
Sfârşilă. Ins de nimic, nelipsitul casei noastre. Soseşte pe neaşteptate, nebăgat în seamă, deşi e unul de-al nostru, e din noi; unde e viitorul, acolo se află şi el. E singurul care nu sfârşeşte. E nepotul lui Nimicea şi văr cu Neantea, care l-a tăiat anul trecut cu tramvaiul pe Georgică al nostru, la intersecţia dintre Calea Griviţei şi coloana lui vertebrală. Sfârşilă a dat o dată examen la şcoala vieţii şi a căzut. De atunci s-a făcut maestru de ceremonii şi gropar mai dihai ca la carte. Precum vezi, Sfârşilă nu-i niciodată pe moarte.
Papură Vodă. Suveran român, a domnit în toţi anii. De sorginte eminamente agrară, călare pe un mare cal de stuf, conduce un popor vegetal. Studii solide la Academia de Frunze. Detronat de suveranul de Soia, între ’80-’89 şi în 1907. Strigăt de bronz într-o Europă de şoapte. A revenit cu o oaste de muşchi şi licheni, a mitraliat cu boabe de fasole lupii din cuiburile de cartofi. Taţii s-au numit în vremea dumisale vai, mamele of. Aolică a ajuns la externe, iar Şoptirache la sediu. A reînceput Eul Mediu.
Paltoniţă (George). Cămaşă în travesti pentru vreme de iarnă. Mare amator de vinuri proaste; din decembrie până în martie, ascunde alcoolu-n îngheţată. Zice că-ngheţata nu se vinde, aşa că o bea el, s-o încălzească. În 1983, îl întâlneşte întâmplător pe bunul meu prieten Mircea Zubaşcu, imediat după ce acesta îşi termină facultatea. Mircea e repartizat la Ieud ca profesor, Paltoniţă îl urmează. Îi primesc în apartamentul meu, în care Mircea se sufocă, iarna, de frig. Bem în contul promisiunii lui Paltoniţă că acuşi-acuşi vine tată-su, Paltonoiu, să ne-mbrace. Însă tatăl nu vine şi pace! Paltoniţă s-a despărţit de Mircea abia în primăvara lui ’84, când l-a predat pe Mircea lu’ Giulgiuvel. Giulgiuvel a rămas definitiv cu Mircea şi Mircea cu el. De-atunci, lui Mircea nu i-a mai fost frig defel.
Nicky Percea. Animal de afaceri român stabilit în Congo – Brazaville. Revenit în ţară, a sfârşit, după mari lupte, la Termopile, în Obor.
Goarnă (Cornel). Specie de trompetă, a cântat la nunta amicului nostru Costaiche Poenaru, cu ocazia naşterii primului copil, când i-a murit şi mama. Goarnă a căzut prima oară pe câmpul de luptă la 1877, drept pentru care i s-a înălţat statuie cu gornist. Pe statuie, Goarnă suflă în gornist, aşa cum a fost înţelegerea.
Burtoglu, Umerea, Falangea, Gâtocea, Ochelcea şi Auzelcea. După o cumplită bătălie la Nicăireşti, în 1475, se retrag tusşase, în triumf, la Nimenelea, satul lor de baştină. În 1978, refuză realegerea lor în Marea Adunare Naţională, scriind o scrisoare cu conţinut. Forma a venit mai pe urmă.
Tristache (Nicolae). Jurnalist de excepţie. A rămas celebru în publicistică prin poemul Insula, care nu-i aparţine. La vremea la care scria, ar fi avut nevoie nu de bani ca să rămână poet, ci de încă o poezie ca asta ca să nu-şi mai primească niciodată salariul:
îţi voi vorbi despre insulă pentru că, în geografia noastră,
ea este cea care năruie năzuinţa spre continent.
numai că e şi singura care se revoltă. dacă i-am recunoaşte revolta,
insula s-ar alipi la uscat.
dar noi facem de atâţia şi atâţia ani greşeala
s-o condamnăm şi asta aduce mulţi morţi în registre
şi mulţi vii tăiaţi lăuntric în două:
de-i ucizi, numai o parte moare,
cea dinspre continent. partea cu insula
rămâne vie şi iarăşi, până la capăt,
viaţa începe înconjurată de ape.
Ochiul s-a pervertit într-atât încât va ceda supremaţia din nou urechii. Care o va ceda pipăitului. Vom pipăi, astfel, altfel, versurile cele mai gustoase din literatura de bucătărie:
Ca să schimbăm acum, întâiaşi dată,
Mamiţa-n unt, mam’mare-n ciucalată.
Nouăzeci nr. 18, octombrie 1993
greaţă la mal
poate să nu fie acesta chiar sfârşitul, dar istoria e gata.
mai mult ca în alte dăţi, vărul gore umblă prin ogradă
cu mâinile la spate şi dă din cap a lehamite.
să culeagă porumbul cine-o vrea. a fost parcă prea mult soare
ca să se coacă la fel ca pe vremuri.
ar fi mai bine pentru el şi ai lui
să meargă la dentist şi să-şi scoată
puturoasa de măsea care-l bate de pat toată noaptea,
numai că ziua uită şi măseaua nu-l mai doare
şi, desigur, ăsta nu-i un gest cu care să întâmpini sfârşitul.
poate mai bine ar fi să se întoarcă în casă
şi să facă iar scandal că nu-şi găseşte proteza,
dar acolo zumzăie copiii iar nevasta îl spurcă.
nu, nu, dacă s-ar întoarce
ar găsi la uşă un mare rahat
pe care l-au lăsat cei de dinainte
şi pe care el nu l-ar putea spăla
nici într-o mie de ani de azi încolo.
poate să nu fie acesta chiar sfârşitul, dar istoria e gata.
şi nu copiii contează acum, nici părintele
care zice că după ce mori nu mai mori,
ci gore, care aşteaptă să se termine istoria
măcar cu o zi înainte de-a muri el,
să scape măcar o zi de nevasta prea răbdătoare,
de popă şi de copiii prea mici.
