Adeb

Se lipise cu trupul de uşa rece a balconului, căci nu se făcea să fie atât de fierbinte într-o noapte aşa cruntă. Prin geamul înalt, prin genele ude, atârnând mai grele decât felia de beton de deasupra, privea formele albe ale peisajului îngheţat, mânjit pe alocuri de un indigo vechi, bătrână copie a altor nopţi triste.

Soneria a sunat lung, de multe ori, iar prin uşa de la intrare a răzbătut glasul Nicoletei, întâi vesel, ca un ciripit de copil cu burta plină de lapte, apoi tot mai îngrijorat. “Ce face?” Luminile fuseseră stinse din timp. Singurătatea îi era un abţibild lipit dureros de geam, transparent, floare de gheaţă născătoare de fantastice încrucişări de linii imprevizibile, în unghiuri ascuţite, periculoase. Balconul îşi pierduse înălţimea, dar nu şi darul de a fi ameţitor, iar clapele lui imaginare sunau încă înfundat, în acelaşi ritm tărăgănat, rusesc, cum reuşeau vara, în serile verzui când ea, îndrăgostită, asculta muzică tolănită în şezlong, cu tălpile goale sprijinite de balustradă. Soneria tăcuse.

Fugi, dă-te de la fereastră, lasă-i să plece gândindu-se că petreci Revelionul undeva, altundeva, într-o cameră caldă, luminată cu roşu şi verde crăciunesc, că-ţi stă aşa de bine în rochia de seară, ciorapii ţi se întind impecabil pe picioarele fine, atât de scumpe la vedere, ascunse mereu sub blugii roşi pe la buzunare. Că sânii îţi tresaltă ghiduşi sub mătasea, neagră desigur, lăsându-se zăriţi cam atât, o dată pe an – între ani. Mieluşei liberi, boticuri umede de viţei, uite-i cum privesc chiar acum naivi, dezgoliţi, în oglinda înnegrită proptită pe parchet, aşteptând o mână care să le şteargă broboanele fine, miraţi că mâna întârzie. El e tot mai departe.

Artificii s-au străduit să lumineze cerul la miezul nopţii, dar cerul nu s-a lăsat luminat. A plâns când lumea râdea, mică icoană palidă, femeie părăsită între ruinele propriului templu, cu capul plecat strigând printre lacrimi întrebări şi, prăbuşită în atâta gol dintr-o dată ivit, visând-frământând din formele singurătăţii nu un prinţ călare, ci un bărbat desenat din linii simple, cum nicicând nu-şi dorise. Adormi târziu, pe perna zvântată, împletind rugăminţi cu promisiuni, cu repetatele întrebări, până ce toate se contopiră în vise, învârtite în cercuri concentrice, colorate vârtejuri sfâşietoare. Sufrageria mirosea încă a obraz aspru, bărbătesc, însă doar imaginaţia femeii era cea care se încăpăţâna să păstreze aroma iubitului între pereţii camerei reci, pustiite.

Vraja se legase, aşa cum se întâmpla când, pe canapeaua şleampătă, îşi dorea ceva din tot sufletul - dar numai atunci când dorinţa era dureroasă, urlată, insuportabilă, când trupul ei slab se topea în chin şi lacrimi şi din el exploda ruga, ca o nestemată vomitată, zgâriind gâtul cu laturile neşlefuite. Noul an îi aduse întâi în casă, apoi în pat şi abia pe urmă în suflet, bărbatul. Chiar ordinea aceasta era dovada că minunea se întâmplase. Căci doar cu o zi în urmă succesiunea nu ar fi fost posibilă. Doctorul intrase pe uşa apartamentului – zăvorâtă noaptea trecută ca o rană proaspăt cusută, din care tocmai fusese extirpată iubirea – aducând cu el nepăsarea şi parfumând aerul cu un zâmbet larg, de cal nărăvaş. Slab şi energic, o cuceri cu nonşalanţa lui nechezată, fiindcă ea, abia ieşită din mănăstirea dărâmată în focuri de artificii, exact de nepăsare avea nevoie. Şi de obrazul lui neras, mirosind a amestec de medicamente.

Ca şi cum ar fi reuşit să deruleze înapoi banda evenimentelor, cei patru au petrecut abia în seara de întâi o versiune îmbunătăţită şi adăugită a Revelionului. Uşa de la intrare se deschisese acum primitoare pentru Nicoleta şi pentru iubitul ei, amândoi colegi din redacţie, ca şi pentru doctorul veterinar pe care nici unul dintre ei nu-l cunoştea prea bine, iar ea îi întâmpină radiind autentic, aşa cum numai după o noapte teribilă putea. Figură palidă încadrată de plete blonde, ştia că a secat pentru a face loc, înţelegea că pustiul din ea se vede prin cearcăne şi se lăsă citită când doctoraşul se juca, răsfoind-o. Peste câteva ore, se abandonă fără să fie iubită, se lăsă folosită manipulând la rândul ei corpul acela străin şi uscat, inspiră miresmele tuturor flacoanelor din cabinetul veterinar, simţind cum, cu fiecare aromă necunoscută care îi invada nările, cucerea o lume nouă, un tărâm la care nu avusese acces pentru că singură îşi impusese cenzura. O cenzură cu care se împrietenise de-a lungul anilor, pentru că era trup din trupul său, dormeau împreună în patul de o persoană şi îi dădea să mănânce din propria farfurie. Dar peste ale cărei graniţe, construite firesc, de dragul unicului bărbat care avusese loc în viaţa ei - deşi acum i se părea că locul nu fusese realmente ocupat vreodată, în ciuda biletului pe care scria “Rezervat” - se hotărâse să treacă imediat, cu ochii închişi, la adăpostul întunericului zilei de după cumplita noapte, de după tristele luni, de după anii ceţoşi, repede, ca şi cum ar fi dat pe gât o doctorie amară, cu singura speranţă că va fi eficientă.

Iar lumea nouă o primi de îndată, neaşteptat de blândă şi îngăduitoare, cu braţe grăsune şi calde; se cuibări între ele temătoare şi cam rigidă, acoperindu-şi şoldurile crispate cu colţul cuverturii.

Şi încet-încet, cu fiecare seară de iarnă în care uşa se deschidea şi plapuma se lăsa la o parte, descoperi un alt fel de dragoste. Fără aşteptare, fără suspans, cu linişte sufletească şi cu nelinişte trupească. Corpul ei începu să răspundă la tratament şi se trezi, spre primăvară, încolţind obraznic ca bulbul îngropat al unei flori de mult uscate, deşi nu era nimic gingaş în felul doctorului de-a o iubi, ci mai degrabă primitiv şi brutal. Căci buzele lui muşcau, dar nu vorbeau, mâinile lui apucau, dar nu mângâiau.

Departe, iubitul datorită căruia anii... Departe, iubitul din cauza căruia anii... Departe, fostul iubit se gândea încă, închis în una din lungile, sofisticatele şi altădată insuportabilele lui tăceri, neştiind că ea, în timp ce punea conştiincioasă virgule şi repara dezacorduri în paginile ziarului împreună cu un profesor pensionar miop, până în creierii nopţii, renegase aşteptarea, evadase jurând că se va elibera de-adevăratelea. Că ea, care înainte îşi închidea cu grijă lacătul de la lanţuri, pusese legământ că se va juca şi va chiui desculţă şi despletită pe dealuri înrourate, că va dormi noaptea îmbrăţişând şacalii, că va înota despuiată în ape limpezi sau mocirloase şi va lăsa lipitorile să îi sugă sângele până la leşin şi iar până la leşin, numai să uite să aştepte. Că se va juca, la treizeci de ani, de-a adolescenta nebună, sperând să fie primită la ore, aşa repetentă cum era, cu fine riduri la ochi şi cărând după ea în ghiozdanul demodat un manual vechi, de mult scos din uz.

Descoperea muşcătura puternică a armăsarului care o dobora seară de seară pe canapeaua şubredă, fără multe cuvinte, şi i se părea că fiecare haină smulsă şi aruncată aiurea, fiecare scârţâit de arc, fiecare urmă de pe gâtul ei erau câte un capitol rescris în manualul personal de supravieţuire. Ridica la rang de tablou imaginea unei şosete bărbăteşti bosumflate la piciorul patului sau a lenjeriei agăţate, în zbor, în vârful creioanelor din borcanul de pe masă, fotografia cu mintea curbele lungi de pe spinarea de deasupra-i, făcea capturi de ecran din camera răvăşită şi ilustra cu toate acestea cartea ei secretă, cu pagini înfometate, punându-se pe sine în rolul principal, mereu cu mirare, de obicei cu tristeţe. Ştergea vechile lecţii şi aşternea capitole noi şi imprevizibile, în fraze simple, cu aceleaşi mâini cu care îmbrăţişa bărbatul răsărit în viaţa ei ca la comandă, în prima zi a anului. Cu gâtul frânt de sărutări dureroase, cu gura pecetluită de continua uimire, se lăsa purtată pe vârful valului în orele de tăcere delimitate de sunetul soneriei şi de cloncănitul yalei, la sosirea şi la plecarea doctorului. Se lăsa iubită fără să spună, fără să întrebe şi fără să aştepte mai ales, de parcă toată aşteptarea din lume se scursese deja prin craterul iubirii ce fusese.

Într-o noapte, tentaţia a fost prea mare şi, lansându-se cu patimă într-o discuţie, nu despre dragoste, nu despre iubire, ci despre literatură, căută un răspuns, o reacţie. Îi citi pustiul din ochi în secundele următoare, când braţele lui – singurele animate de întrebare – au întors-o cu spatele, cu dexteritatea unui scamator, şi au cuprins-o zdravăn, făcându-i oasele să trosnească precum surcelele uscate aruncate pe foc, în familiarul preludiu sălbatic. Şi se cufundă din nou, tăcută, fără griji, în mâinile îndemânatice ale medicului, regretând clipa de slăbiciune şi promiţând să fie mai atentă.

Terapia continuă. O terapie pe care doctorul de animale se pricepea de minune să o aplice, de parcă mâna lui învăţată să apuce ferm mâţele de ceafă ar fi ştiut, implicit, ce gesturi sunt necesare pentru ca tratamentul aplicat femeii să dea roade. Şi mai ales, ştia ce reţetă să aleagă pentru acest pacient fără grai, supus şi, fără doar şi poate, suferind.

Iar ea îşi spuse că e preferabil să se lase tratată în continuare ca un animal. Şi, când îşi defini astfel termenii relaţiei lor, fu pe deplin satisfăcută - pentru că iubea şi înţelegea animalele, iar pentru ea sintagma “ca animalele” nu avea sensul vulgar pe care considera că numai ignoranţii i-l atribuie - ba chiar zâmbi şi se simţi mai liniştită şi implicit, mai puternică. Precum o felină misterioasă şi, măcar în teorie, independentă, chiar dacă încă bolnavă. Pricepea, în fond, că şi în această situaţie funcţionase legea cererii şi a ofertei şi că doctorul veterinar nu putuse să rămână indiferent în faţa unui astfel de caz, care lansase semnale disperate de ajutor. Zăvorât ore în şir în cabinetul lui faianţat, medicul nu avea cum şi de ce să-şi iasă din rol odată intrat pe uşa apartamentului, astfel că răspunsese cererii de ajutor cu o ofertă pe măsură. Iar ea nu numai că accepta tratamentul nocturn de bună voie, necondiţionat, dar savura din plin beneficiile lui şi, considerându-l necesar, se lungea mereu supusă pe canapea, atentă însă, mai nou, ca nu cumva să înceapă să toarcă.