Prozatorul tipic al zilelor noastre
Victor Cubleșan
Funcţionează în literatura română de o bună perioadă de timp, poate chiar de prea mult timp, o regulă nescrisă, la fel de folositoare precum viruşii şi la fel de contaminantă. Ea spune că un autor poate fi înregimentat într-o generaţie, iar odată înregimentat, va da întotdeauna seamă de această implacabilă relaţie atât de ferm stabilită între el şi cei de vârsta sa - pentru că, nu-i aşa, noile criterii estetice sunt fundamental influenţate de data naşterii artistului. Suntem zilnic martorii acestei ciudate discriminări. Şi asta nu pentru că nu ar exista exemple dintre cele mai concludente care să demonstreze (încă o dată) că alăturările literare sunt subsumabile alegerilor estetice ale autorului, apetenţei sale pentru o anumită formulă sau aderenţa sa la un anume curent literar sau filosofic. Laurenţiu Mihăileanu este cu prisosinţă unul dintre aceste cazuri.Tot acest prolog îmi apare cu atât mai necesar, cu cât, citind, cu câţiva ani în urmă, pentru întâia dată, texte semnate de Laurenţiu Mihăileanu, eram la rândul meu mirat de ceea ce descopeream la un autor pe care, după scriitură, l-aş fi înregimentat în rândurile "generaţiei" mele. Este într-un fel şi aceasta o explicaţie pentru un autor care încă mai este în căutarea unui loc care să îl definească în confuzul şi agitatul peisaj teoretic literar românesc.
Laurenţiu Mihăileanu nu a ezitat nici în faţa poeziei, nici în faţa dramaturgiei, a încercat şi puţină eseistică, a cochetat cu pictura şi din când în când mai pune mâna pe o chitară. Toate acestea nu ar trebui să înşele pe nimeni. Avem de-a face cu un prozator, un prozator cu vocaţie. Iar dacă afirmaţia are nevoie de un suport, acesta poate fi lesne găsit în volumul Ioan al nimănui (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2000). De altfel prezentele propuneri sunt oarecum articulate în jurul povestirilor din acel volum, unul dintre cele mai bune volume de proză ale Clujului din acel an.
Relaţia dintre text, narator şi autor este de la început surprinzătoare şi acesta este, unul dintre cele mai uşor remarcabile avantaje ale prozatorului. După un deceniu de dominaţie (chiar dacă nu neapărat la nivelul realizărilor literare aflate pe piaţă, dar cu siguranţă la nivelul impactului lăsat în orizontul de aşteptare) a textualismului şi în plină domnie a celei de-a doua mutaţii a postmodernismului românesc (după optzecism) este aproape o obligaţie să operezi în textele pe care le propui cu inter-/para-/meta-textualism, să faci din procesul de creaţie un acvariu/terariu în care să-ţi exhibi, cu o oarecare doză de delicateţe, întregul laborator de creaţie literară. Autorul se joacă de-a naratorul, ale cărui haine le îmbracă pe scenă, nu în culise, trăgând cu ochiul înspre public şi explicitându-şi teoretic gesturile. Laurenţiu Mihăileanu abordează această relaţie într-un mod mult mai genuin, mult mai apropiat de sursele clasiciste ale romanului şi prozei moderne. Lucru surprinzător, dată fiind construcţia foarte elaborată şi modernă a celorlalte etaje ale textului. Naratorul este în volumul Ioan al nimănui un povestitor în sensul cel mai pur în care ne-a obişnuit tradiţia romanescă românească (iertată-mi fie această alăturare). El este un confesiv care instaurează o convenţie minimală cu cititorul: cea a mărturisirii. Tocmai de aici plăcerea lecturii, degrevată de obsesia permanentei căutări a resorturilor care, pe lângă text, mai articulează şi motivaţia naratorială. Laurenţiu Mihăileanu se plasează în postura martorului care trebuie să dea seama de cele ştiute, pentru ca ele să nu se piardă, să nu fie uitate. Textul alunecă uneori atât de mult în direcţia aceasta a confesiunii, încât expresii tipic colocviale, expresii care îşi au locul mai degrabă în jurnale şi autobiografii, sau mai degrabă în scrisori apar în cursul naraţiunii dându-i o puternică notă de oralitate. Cititorul e nevoit (dar o face mai mult din plăcere) să intre în această atmosferă, să accepte rolul activ pe care autorul i l-a rezervat. Pentru că, în calitate de lector, ai plăcuta surpriză să constaţi ceea ce alte (foarte) multe texte nu vor recunoaşte niciodată: fără tine, fără interesul tău, povestea aceasta nu există. Tot impresia puternică de oralitate îi permite prozatorului atât surprinderea neostentativă a banalului, cât şi prezentarea spectaculosului, fantasticului fără violentarea condiţiei de verosimilitate. A vorbi atunci despre iubiri nespectaculoase, despre bătăturile care apar în palme după munca la câmp, despre boemă, despre închisoarea politică şi ale sale torturi, despre gătitul peştilor sau despre o lume paralelă care invadează, la propriu, realul este la fel de credibil şi interesant. Cititorul va fi întotdeauna interesat de confesiune şi se va grăbi să-i accepte marjele de verosimilitate. În fine, tot oralitatea este cea care permite cutezanţe stilistice, sau trece cu vederea frazarea mai puţin inspirată. Ambele cazuri se încadrează în tiparul rostirii curente, fiind tocmai acele "ghionturi" ale textului care vin să-i sublinieze caracterul de manufactură, care aruncă în fundal scriitura pentru a evidenţia subiectul.
Or acesta este un alt punct forte al prozatorului: story-ul. Laurenţiu Mihăileanu are un mare talent în a găsi titluri de efect. Dreptul la iarbă, Ioan al nimănui, Ordinul peştilor, Cum să îmblînzeşti şobolanii sau titlul romanului aflat în lucru (pe care nu intenţionez să îl deconspir) sunt câteva mostre concludente. Dacă în spatele titlurilor aproape cinematografice nu s-ar găsi nimic, autorul ar putea face bani buni vânzându-le. Dar subiectele există. Dintre cele mai variate. Din acest punct de vedere, ar fi de-a dreptul dificil să-l etichetăm pe autor drept prozator citadin, fantastic, psihologizant sau clasicizant. Oricât de apropiate la nivelul scriiturii, prozele sunt disjuncţionate la nivelul subiectului şi al reacţiei pe care o scontează din partea cititorului. Ioan al nimănui cuprinde o povestire fantastico-parabolică, una fantastică, una psihologică, una asemănătoare optzeciştilor ca subiect exploatat, o nuveletă în descendenţă realistă şi enumerarea devine deja edificatoare. Ceea ce au în comun toate aceste poveşti din zone atât de diverse este morala implicită pe care o induc. Nu trebuie de aici înţeles că autorul ar fi un moralist, sau genul acela prăfuit şi plictisitor de prozator care ţine cu tot dinadinsul să transmită un "mesaj". Jocul este în acest caz puţin mai subtil. Nivelul acesta al moralei este regăsibil la nivelul personajelor, pentru că indiferent de rolul care le este destinat, sau de biografia pe care o au în spate, sunt profund "umane" în sensul acela vechi şi bun care face astfel încât după fiecare poveste să simţi o anumită solidaritate cu oamenii (nu cu personajele!) pe care i-ai cunoscut în modul acesta indirect. Unde este morala despre care vorbeam? În sensibilitatea auctorială. Laurenţiu Mihăileanu este genul de autor care nu ştie construi personaje negative, ci doar figuri izolate, prost înţelese sau problematice. Nu ştiu în ce măsură acest fapt e un compliment sau o scădere de tehnică narativă.
În fine, ca un ultim atu major, Laurenţiu Mihăileanu este perfect încadrabil în categoria destul de rară a autorilor care se bucură sincer de modul în care îşi construiesc textul şi nu se sfiesc să o arate. Povestirile sale, atunci când se întorc asupra lor, nu o fac dintr-un capriciu tehnic, ci din simpla şi prea diafan mascata plăcere a autorului de a-şi trage răsuflarea privind înapoi, la paginile aşternute. Sunt acele intermezzouri în care naratorul se scuză în faţa cititorului pentru poate prea multele detalii pe care i le-a dat. "Ce să faci, pare să-i spună el, totul e adevărat. Am fost de faţă.".
Laurenţiu Mihăileanu, spuneam, nu este subsumabil vreunui curent anume, vreunei orientări oarecare. El este prozatorul tipic al zilelor noastre, sau cel puţin aşa îmi place să sper, cel în căutarea plăcerii lecturii, dincolo de orice alte considerente.
4 martie 2002
