Coperta cărții
Proză scurtă
978-973-122-174-8 (pdf)
978-973-122-175-5 (epub)

Descarcă pdf Descarcă epub

Ars gratia artis

O cunosc pe Anda Cadariu din facultate, când mi-a atras atenția întâi prin debutul său în Echinox, apoi prin textele publicate în diverse reviste culturale. A devenit, cum îi spuneam pe vremuri, "cea mai luminoasă" dintre toți apropiații mei. Acum, când, la invitația ei, scriu acest text de prezentare, este o autoare recenzată de mai multe publicații de prestigiu, inclusiv de Dilema veche, afirmându-se și ca traducătoare și lector universitar. Mai multe detalii găsiți pe blogul său.

Deși o pasionează atât fotografia, cât și alte arte vizuale, Anda rămâne pentru mine în primul rând scriitoare. Bănuiam, încă din facultate, că voi mai auzi de ea, indiferent unde ne va duce viața, și confirmarea nu a întârziat: în 2005 a publicat prima sa carte, [email protected] project, devenind ulterior o prezență constantă în cadrul portalului cultural LiterNet (aici - liternet.ro/autor/Anda-Cadariu).

La ce nu mă așteptam, însă, pe lângă succesul înregistrat de [email protected] project, care are peste 5.000 de cititori, a fost faptul că îi urmează alte două cărți, messenger și volumul de față, electric kid, care completează admirabil o trilogie semnată de o scriitoare pe care aș numi-o "înaintea timpului său".

În prefața primei cărți a acestui triptic surprinzător, Sanda Cordoș o numea "o cunoscătoare a ceea ce aș risca să numesc sufletul omenesc", urmând ca în prezentarea celui de-al doilea volum, Anca Hațiegan să vorbească despre "spiritul ludic pe care scriitoarea îl posedă cu asupra de măsură".

Dacă mi s-ar cere să condensez în doar câteva cuvinte o calitate de care Anda Cadariu dă dovadă în acest text care rotunjește trilogia începută acum mai bine de un deceniu, m-aș rezuma la unul singur: "curaj".

Cartea, spre deosebire de cele precedente, începe cu un dialog, o tehnică literară expozitivă de tip antifrastic preluată subconștient, după cum mi-a mărturisit autoarea, dintr-o bijuterie literară a lumii, Aventurile lui Tom Sawyer, semnată de unul dintre scriitorii săi preferați.

După acest prim schimb de replici din electric kid, un dialog cuminte și aparent convențional, apare surpriza: textul explodează în filoane gnostice și filosofice. O demonstrează însuși titlul unuia dintre capitole, care este nici mai mult, nici mai puțin decât o idee preluată de la Jacques Derrida. Sigur că provocarea se regăsește de la început, în motto-ul cărții, care își îndeplinește impecabil rolul de captatio benevolentiae.

vast și green, personajele pe care autoarea le-a conturat în primul volum și le-a dezvoltat în cel de-al doilea, unde au revenit acompaniate de aceiași Noty și Pretzel - computerele lor - dar și de domnul Sung și de Ionatan - telefoanele lor mobile - își încheie traseul în această ultimă carte din trilogie, care are - cum altfel? - un final fericit, pentru care autoarea și-a demonstrat apetitul și în cele precedente.

Revin la curajul de care dă dovadă Anda Cadariu în acest text care recuperează atât privirea atentă asupra sufletului uman, cât și spiritul ludic prezent în primele două volume. Astfel, nu numai că autoarea utilizează tehnici literare postmoderne, dacă nu chiar post-postmoderne, dar o face la vedere, asumat. Iar cel mai curajos gest pe care îl face este faptul că se sublimează pe ea însăși în carte - atât ca titlu de capitol, ca personaj literar, cât și ca persoană - una dintre ilustrații este nici mai mult, nici mai puțin decât un autoportret realizat în stilul îndrăgitului artist Banksy.

Nu lipsesc din text nici parodia, nici autoreferențialitatea mai sus menționată, care se răspândește, aproape subliminal, în toate capitolele, nu în ultimul rând prin afirmații și metode pe care le știm din artele vizuale, mai exact de la M.C. Escher, maestrul tehnicii mise-en-abîme.

Acesta este, de altfel, leitmotivul textului, al cărui conflict principal, parcă inspirat din Gnozele dualiste ale Occidentului de Ioan Petru Culianu și din teoriile despre basm ale lui Propp, este construit pe coordonatele bine-rău, viață-moarte, Dumnezeu-diavol. Mă voi abține de la a rezuma continuarea poveștii lui vast și green, căci ea trebuie descoperită de cititori, pe care îi asigur că este foarte antrenantă. Simt, însă, că e necesar să subliniez straturile în care descoperim conflictul bine-rău: de la bine, reprezentat de viața liniștită pe care încearcă să o ducă green și vast, al căror principiu existențial pare să fie Primum non nocere, până la rău, regăsit sub forma unor șicane și mesaje de amenințare primite de la un opresor care rămâne în umbră. Nuanțele sunt multe; le veți descoperi în text. Conflictul, însă, este surprins cel mai bine în următorul fragment din text, care ilustrează lupta dintre Dumnezeu și diavol:
"La-nceput a fost Cuvântul: adevăr, adică viață, însă tu l-ai atacat, prin El însuși l-ai lucrat: minciuna, adică moartea, i le-ai aruncat în față. El e Logos, gândul bun. Tu ești Mythos cel nebun. Când a zis că-i cel ce este, simultan ai prins de veste că-i Spiritul creator și-n Big Bang i te-ai opus, negru și distrugător. Și în Timp te-ai sublimat, fix acolo ai intrat - în acea creație, care, prin divina grație, ce-a dus la o revoluție, mai poartă încă un nume: cel de evoluție a tot ce e pus pe lume. Moartea-n Viață a intrat, astfel încât, pe Pământ, timpul nostru-i limitat. Toți începem să murim chiar din clipa-n care-n lume pe al vieții drum pornim. Și pe drum tu ne presari ura, rușinea și vina: orice-ai face să ne stingi în interior lumina. Dar cu mine n-o să-ți iasă, că Dumnezeu nu te lasă. Știu ceva ce tu nu știi: eu sunt verbul «a iubi»! Eu vorbesc, tu îmi zici: «Taci!» Eu iubesc, tu-mi zici: «Rău faci!» Liberă și creatoare, cum m-a făcut Dumnezeu, ce pe toți ne-a pus sub Soare, eu tot scriu literatură, tu îmi tot pui pumnu'-n gură: «Nu mai scrii! Nu te las eu!» (...) Nu e nimic nou sub Soare. Deși faci pe derbedeul și în roate îmi pui bețe, știu prea bine ce te doare: mă ascund sub multe fețe. Sunt tot ce e bun pe lume și am foarte multe nume, sunt lumina ce nu moare: dreptul la liberă exprimare."

Pentru acest drept la liberă exprimare militează textul Andei Cadariu, care câștigă lupta bine-rău prin el însuși, prin faptul că există, căci electric kid este nici mai mult, nici mai puțin decât o Ars Poetica. Ce ne învață? Că libertatea de exprimare este sfântă, după cum specifică autoarea de la bun început.

Curaj. Din nou, de curaj dă dovadă Anda Cadariu când își asumă rolul de autor-Dumnezeu, dar nu oricum, ci pe toate planurile, inclusiv transgresând granițe spirituale pe care mințile convenționale nu îndrăznesc să le încalce: poartă dialoguri, din poziția de autoare-creatoare-Dumnezeu, cu >personajele-creații-oameni. Și o face în așa fel încât cei care nu au înțeles afirmația lui Flaubert, "Madame Bovary, c'est moi!" o pot face, în sfârșit, căci textul literar este, după cum se poate vedea și în electric kid, autorul său/autoarea sa, este (din) el/ea.

Tehnica mise-en-abîme este utilizată din nou, la vedere, asumat, demonstrând, în spiritul lui Leonardo Da Vinci, că există o mare diferență între "simplist" și "simplu", și în lovitura de grație pe care o dă cartea: unul dintre capitole poartă însuși titlul volumului, iar ilustrația care îi corespunde este însăși coperta.

Autoarea conduce cu mână sigură cititorii prin labirintul geometric al cuvintelor - căci textul său e o demonstrație aproape euclidiană -, dând dovadă de talent, simț al umorului și know-how în a manifesta în realitatea textului premisa lui Ion Barbu, și anume cea că matematica și poezia se întâlnesc într-un punct luminos. Astfel, pe lângă perfecțiunea pe care o are un cerc - și pe care circularitate autoarea se bazează ca tehnică narativă (vezi titlurile capitolelor) -, cartea sa realizează, din punct de vedere al construcției, imposibilul: introduce infinitul, care i-a preocupat obsesiv pe neeuclidieni, începând cu Bolyai, în finit: textul are o geometrie euclidiană în care "cireașa de pe tort" este ceva care, în textele literare convenționale, rămâne în afara textului propriu-zis: dedicația.

Anda Cadariu dedică acest volum celor care i-au dat viață. Dar nu o face doar la modul exterior, cum se practică în mod obișnuit. Vă invit să descoperiți mai multe citind electric kid, care reușește performanța de a aborda teme mari - dragostea, divinitatea, viața - pe același ton relaxat al prozei ritmate în care sunt scrise și primele două volume ale trilogiei [email protected] project, ajunsă, iată, la happy end.

0 comentarii

Publicitate

Sus