Când dragostea (re)devine virală
Anca Hațiegan
A trecut mai bine de un deceniu de când lovem@il project-ul Andei Cadariu "virusa" LiterNetul cu talent, cum scria Sanda Cordoş în prezentarea textului (disponibil aici: https://editura.liternet.ro/carte/132/Anda-Cadariu/lovemail-project.html). Iată că virusul talentului nu a părăsit-o pe - încă - tânăra prozatoare, în ciuda timpului scurs, ci se încăpăţânează să lucreze şi să se reinventeze (update-eze?!), lansând, în 2019, la început de an, un nou atac cibernetic. Nu veţi rămâne imuni, vă asigur!messenger-ul Andei Cadariu continuă, aşadar, povestea lui green şi a lui vast, a lui Noty şi a lui Pretzel, protagoniştii din lovem@il project. O face în acelaşi ritm alert şi zglobiu cu care ne-a obişnuit autoarea încă din prima proză şi recurgând, din nou, cu excepţia a patru secvenţe (scrise "în codul antic"), la rimă. Sper că vă amintiţi sau, dacă nu, am să vă reamintesc eu, că sub pseudonimele de green şi vast (mai precis [email protected] şi [email protected]) se ascund o ea şi un el, studenţi la Litere, care s-au cunoscut iniţial în lumea virtuală, muşcând tot aici prima oară din fructul pasiunii (cu aromă de "îngheţată de căpşuni" şi "de verzi şi largi păşuni"). Cei doi s-au îndrăgostit apoi până peste urechi în timp ce alergau bezmetic de la locuinţa unuia la a celuilalt, încercând să repare ba laptopul ei, adică al lui green, ba computerul lui vast ("un biet Pentium II"), care, ca un făcut, o luaseră concomitent razna.
Ce se întâmplase? Se întâmplase că Pretzel, laptopul lui green (şi, totodată, animus-ul ei), şi Noty, computer-easa sau calculator-easa lui vast (şi, totodată, anima lui), intraseră în rezonanţă cu minţile răvăşite de amor ale proprietarilor şi colocatarilor lor umani, defectându-se. Virusul dragostei îi infectase şi pe ei, fiindu-le introdus în sistem odată cu mesajul electronic de iubire - lovem@il-ul - adresat lui vast de către green ("Textul tău este un virus. Şi ei doi s-au molipsit", pune diagnosticul vast). După mai multe rateuri, vast avusese însă un moment de iluminare: ca să le repare, era imperioasă nevoie de interconectare (na, că m-am infectat şi eu şi fac rime - îmi pare!...). Odată cuplate "printr-un cablu special, cu aer arhetipal", Noty şi Pretzel şi-au revenit, într-adevăr, spectaculos, tumultuos, celebrându-şi "cununia" pe muzica geniului de la Bayreuth: Pretzel, "alimentat de Noty, în scântei porni, dement. wagner se-auzea din boxe, gingaş ca un compliment".
În messenger avem, "zece ani mai târziu", situaţia inversă, în oglindă: acum cuplul uman, ceva mai matur (dar nu foarte), se "defectează", iar Noty şi Pretzel se chinuie să-l "repare". De data aceasta cele două aparate par să "gândească" şi să "acţioneze" autonom, contrariindu-şi proprietarii, însă, în realitate, Noty şi Pretzel continuă să reflecte (şi să funcţioneze în consonanţă cu) sentimentele cele mai profunde ale lui vast şi green. În încercarea de a reface unitatea cuplului minat de rutină, laptopul lui green şi computerul lui vast leagă noi prietenii şi alianţe, şi anume cu Ionatan (de la Apple!) şi domnul Sung (de la Samsung...), telefoanele smart recent achiziţionate de cei dintâi - spre groaza iniţială a lui Noty şi a lui Pretzel, care îşi văd existenţa ameninţată de apariţia acestor... "cărămizi inteligente", cum le numesc ei. Dacă vor reuşi sau nu să sudeze la loc perechea destrămată (şi mai ales cum...), rămâne să descoperiţi singuri!
În afară de Ionatan şi domnul Sung, autoarea mai introduce în messenger un personaj care nu apărea în lovem@il project: pe anda, propriul său dublu sau alter-ego auctorial, care seamănă, în acelaşi timp, foarte mult cu green, căci scrie, la fel ca aceasta din urmă, la ceea ce speră că va deveni un "roman-cult", îşi tratează laptopul "ca pe-un căţel", tot ca green, şi iubeşte, asemeni ei, cărţile, muzica, şi, nu în ultimul rând, "lumea virtuală, i.e. internetul" şi "tehnologia, i.e. tot ce ţine de computere". Prin vocea andei, autoarea i se adresează direct cititorului la începutul, la mijlocul ("intervalul") şi la finalul textului, ceea ce accentuează şi mai mult caracterul metaficţional al acestuia: în fond, atât în lovem@il project, cât şi în messenger, marele erou al întâmplărilor povestite este însuşi textul sau comunicarea prin scris (care îşi pierde veselia, adică ritmul şi rima, atunci când cineva sau ceva o obstrucţionează). Or, textul nu poate exista decât în relaţie cu cititorul, relaţie ale cărei peripeţii sunt îmbrăcate în proza Andei Cadariu în haina metaforei nuntirii. Altfel spus, amorurile cu năbădăi care îi au ca protagonişti pe green şi vast şi pe Noty şi Pretzel - şi care sfârşesc cum sfârşesc... - sunt o (dublă) metaforă pentru povestea de iubire dintre autor şi cititor (căci "iubirea e ca scrisul"). Ca orice iubire, şi aceasta din urmă e ameninţată de rutină, depinzând foarte mult de capacitatea partenerilor de a face compromisuri. (Oare în ce ar consta compromisul necesar în cazul autorului?, m-am întrebat. Cred că, în cazul unui scriitor foarte cultivat, cum e, fără îndoială, Anda Cadariu, compromisul îl reprezintă "coborârea din înalt", tradusă în messenger prin accesibilitatea programatică a textului, ce absoarbe în ţesătura sa codurile comunicării cotidiene ale tinerilor şi adolescenţilor de astăzi, evitând, însă, să se transforme în literatură de divertisment facil.)
Mai atrag atenţia asupra faptului că, asemeni prozei care o precedă, messenger are o construcţie muzicală foarte atent orchestrată, bazată pe simetrii, pe laitmotive, dintre care cel mai puternic evidenţiate sunt formulele cu funcţie fatică, adică de iniţiere şi întreţinere a comunicării, de "curtare" a cititorului (din ce în ce mai imperative: "poate mai vorbim pe mess!", apoi "sigur mai vorbim pe mess!", şi, la final, "scrie-mi pe mess!"). Muzical e şi motivul furtunii sentimentelor la care participă întreg universul şi care se exprimă prin dezlănţuirea naturii (vezi ariile di tempesta din opera seria barocă), numai că, în proza Andei Cadariu, "ecosistemul" zdruncinat de trăirile protagoniştilor e tehnologic. Atunci când pasiunile umane dau în clocot, computerele şi telefoanele (şi, odată cu ele, reţeaua internautică) sunt cutiile de rezonanţă care preiau şi amplifică, până la un punct, deranjul. Cu toate acestea, este clar că autoarea şi personajele sale se simt ca la ele acasă înconjurate de pixeli, cabluri, carcase de aluminiu, taste, ecrane, circuite, aplicaţii, ş.a.m.d., într-o lume guvernată de "sfântul RAM". Adevărul e că, în ciuda nazurilor ocazionale, aparatele care o populează dau dovezi serioase de domesticire: de pildă, Noty scânceşte şi latră ca un căţel atunci când e luată "de-o ureche" de vast. Prozatoarea, vădind înclinaţie spre animism, le-a înzestrat atât cu trăsături zoomorfe, cât şi cu trăsături antropomorfe. Dar spiritul suprem, spiritul tutelar, care animă întregul univers al prozei Andei Cadariu, este, fără doar şi poate, spiritul ludic, pe care scriitoarea îl posedă cu asupra de măsură şi care va face, cu siguranţă, şi de această dată, deliciul cititorului. Ar merita exploatat într-un performance care să aibă la bază cele două texte discutate aici. Poate mai vorbim, anda, pe mess!
