Ras, tuns şi frezat - sau între emoţiile salubre şi celelalte
Mona Mitarcă
Ştiţi cum sînt oamenii ăia care-şi cumpără aragaz cu aprindere electrică, pentru că nu prea mai există alt fel de aragaz pe piaţă - dar preferă să folosească tot chibritul, bătrînul chibrit, cînd vor să fiarbă un ou sau să dea o cafea în foc? Aşa-mi imaginez eu că sînt oamenii care citesc scenarii. Asta nu înseamnă că nu se duc sau nu se uită la filme, că nu merg la teatru; doar că, pentru ei, potenţialul de poveste al unui text serveşte altor funcţii şi altor nevoi.
Am plonjat în povestea asta cu rezerva pe care o am (avem?), în egoismul ăsta recent, urban-cool, faţă de subiectele care nu vorbesc despre stările abisale la care te împinge viaţa în modernitate. Comunismul şi ororile sale? Hai să fim serioşi, e mult mai dramatic cînd ţi se virusează mac-ul. Ce-a fost, a fost.
Nu aveam rezerve mari, ci aşa, uşor construite de climatul ăsta feisbuchist, uşurel, curăţel, unde nimic nu poate fi cu adevărat dureros, iar dacă te atinge totuşi ceva, o face pînă ce fluxul de postări face auto-refresh, iar povestea emoţionantă îţi dispare de sub ochi. Unde nu poţi scrie despre o chestie care doare atît de tare de faci pe tine, ci doar despre lucrurile digerabile, despre emoţiile şi personajele "salubre".
M-am apucat de citit Ras, tuns şi frezat care e fix despre celelalte emoţii: cele care te pot ţine prizonierul lor cu anii. Emoţiile rele, care nu te lasă să trăieşti, să te împaci cu trecutul. Vasile, fostă victimă a securităţii (a regimului comunist), se întîlneşte cu torţionarul său. Într-o ipostază dorită, aşteptată, cultivată de fosta victimă, acum frizer. În faţa lui, pe scaun, sub briciul lui, se află Celălalt - torţionarul. Doar că victima are în mînă un brici, iar torţionarul nu are nimic. Nici conştiinţa propriilor fapte, nici vreo atitudine defensivă care să te facă să-l urăşti. Să aştepţi răzbunarea frizerului, să te bucuri că s-au întîlnit şi că povestea se va sfîrşi.
Pentru că povestea, deşi se sfîrşeşte, în fapt rămîne suspendată - şi nu pe foaie (fie ea şi virtuală), ci în mintea cititorului. Ce poate fi mai neliniştitor decît un personaj cu care nu ştii dacă să ţii? Ce contează că a fost victima istoriei (a unei istorii care era cît se poate de personală şi, în acelaşi timp, teribil de impersonală)? Îi dă voie vina suferită în trecut să devină, la rîndul lui, agresor? Cine are cea mai mare vină, cînd e vorba de abuzurile (umane) ale unui sistem inuman? Cît are dreptul să ne ţină prizonieri în trecut memoria? Şi ce putem face pentru ca ea, memoria, să ne lase să trăim liniştiţi prezentul şi să ne împăcăm cu trecutul?
Şi pentru că răspunsurile sînt personale, nu am să vă şoptesc nimic. Dar mi-ar plăcea să trag cu ochiul / urechea la alte răspunsuri.
(Mona Mitarcă e doctorand în ştiinţele comunicării, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, lector universitar, predă comunicare audiovizuală şi media studies, e interesată de problema timpului şi a memoriei, face naveta ca vocaţie, scrie scenarii, e autoarea scenariului de lung metraj Ferestre, câştigător al Strangers Lab în 2011.)
