În căuşul palmei, fericirea tremurînd
Luiza Palanciuc
Cînd fericirea ajunge să refacă drumul înapoi, către vacuitatea albului imaculat, cînd tremură în căuşul palmei: fericirea nemîngîiată este asemeni unei torţe - călăuză în traversarea orizontului nopţii, început şi sfîrşit de călătorie. "Cine-ţi rămîne în urmă cînd drumul se clatină?". Întrebarea aceasta are ecoul silabei iniţiale, al "durerii de a fi tu însuţi". Poezia lui Libert spune că este de ajuns ca întunericul să se oglindească din interior pentru ca lumina să apară, să lase loc transfigurării; despre acest pelerinaj este vorba aici, şi despre cum să înveţi lecţia nopţii şi a morţii.Într-un anume sens, fericirea nemîngîiată este o articulaţie a mişcării dinspre solar înspre obscur, spre locul "unde lumina se prăbuşeşte", iar "fericirea îşi linge rănile". O scriere deambulatorie, totodată, căci mişcarea se repetă şi organizează interiorul textului. Este un mod nou de a formula principiul lui movere, care, în el însuşi, spune dinamica, scurgere sau înlănţuire, a cuvîntului scris. Poemul devine astfel un spaţiu care se lasă parcurs, care vehiculează o voce, este poiesis, actul însuşi al scrierii, geneză şi ontogeneză a cunoaşterii.
Dar se întîmplă ca, în acest spaţiu, eul să fie nesigur de propria lui enunţare, căci nu se fixează într-o singură formă, ci este destinat împrumuturilor, fermentărilor, înstrăinărilor de tot felul: "cineva totuşi / în adîncurile noastre / bate la uşă". Ce spun aceste metamorfoze dacă nu drumul interior, vremea unor "zbuciumări şi murmure", cînd "ne împuţinează întunericul"? Ceva palpită aici, ne priveşte şi scapă privirii, în acelaşi timp; ceva care se adaugă, se întinde, se prelinge peste haina lumii, lăsînd să se întrevadă semnele unei alterităţi radicale - un corp străin, o intruziune, un punct al slăbiciunii, ce face loc dislocării, pămîntului "jupuit în vînturi de alfabet". Este locul scrierii; iar Libert îl consideră drum către necunoscut, care se strecoară între pagini, iese la iveală cînd te aştepţi mai puţin.
Poemul nu poate ţîşni decît din ceea ce sapă urme, printr-o străpungere ori traversare. "Tăiş albastru al poemului, pe sub piele, de strecurat" - spune Libert, şi vedem cum poemul devine spaţiu al vieţii, dar şi al morţii, al contemplării active - cum-templari, în care termenii rămîn pentru totdeauna deschişi: "Ce ştii despre poemul acesta ce vine, / singur ieşindu-şi la iveală într-o netulburată sihăstrie?" Desigur, Contemplari, et contemplata aliis tradere, se spunea odinioară. În poezie, aceasta înseamnă că gestul scrierii nu se reduce la o simplă producere de "obiecte", ci îl trage după sine pe cel ce scrie, ca şi pe cel ce citeşte, dincolo de materialitatea însăşi a cuvintelor; mai înseamnă şi că poemul poate fi prezenţa unei absenţe - ab-sens: sens care se imprimă, care recunoaşte o urmă, de la care plecînd o anumită ordine verbală şi temporală devine posibilă.
Experienţa poetică este, cu alte cuvinte, ieşirea în întîmpinare, "nu fugă, / ci trecere / şi neclintire." Trecere - căci cititorul se supune textului (în sensul literal - sub-jicere), cum te supui unei probe - cu farmecul, constrîngerea ori deziluzia acesteia; dar şi neclintire, prin ceea ce poemul decupează din lume şi scoate înainte. Poemul este atunci urma acestei rupturi, uneori tăiere în carne vie; poartă cu el forme ciudate, tăceri pe care trebuie să ştii să le descifrezi printre rînduri; ceva ce răsună altfel, într-atît de străin uneori, încît nimic nu poate împiedica rămînerea pe loc ori căderea între cuvinte a celui ce intră în ele.
Poemul este "vîrf de lance aruncat înspre uitare", bornă a memoriei - care măsoară, precum bornele kilometrice spaţiul, alteritatea radicală a lumii ca lume; este "fereastră / ce numai orbului i se se deschide", este actul pur al viziunii, ce suprapune imaginea mnezică şi imaginea sensibilă. Cum-memorare, aşadar, memoria care te leagă de ceilalţi, cînd experienţa poetică devine experienţă mnezică. Fericirea nemîngîiată spune, pînă la urmă, memoria sensibilă în care nu poţi pătrunde decît cu preţul unei deplasări, al unui dezechilibru al corpului către ceva ce nu este trecut, ci trecere, proximitate şi distanţă în acelaşi timp, locul îndepărtării, dar şi al apropierii, punerea împreună, într-un acelaşi univers mnezic, a emoţiei: co-moţie.
Béatrice Libert s-a născut în 1952 la Amay-sur-Meuse (Belgia); este membră a Asociaţiei Scriitorilor Belgieni şi a Consiliului Internaţional de Studii Francofone; corespondentă a magazinului cultural Pourtours (Marsilia, Autre Temps); critic de poezie la publicaţia L'Arbre à paroles; a colaborat cu pictori, graficieni, fotografi; recitaluri împreună cu harpista Angélique Giorgio; a publicat nenumărate volume de poeme, eseuri şi nuvele, printre care: Invitaţie [Invitation] (Thalia, 1979), Parade [Parades] (André de Rache, 1983), Zbor cu mîinile goale [Vol à main nue] (L'Arbre à paroles, 1998), A fi pe lume [Être au monde] (La Différence, 2004), În cerneluri şi scoarţe [D'encre et d'écorce] (cu picturile lui Jacques Clauzel, 2001), Răsuflarea [Le souffle] (cu gravurile lui Jean-Marc Lattion, 2002), Dalirium (cu gravurile lui Raphaël Augustinus Kleweta, Anima Mundi, 2004).