Despre o întîlnire cu Cineva
Adina Kenereș
În primăvara lui 2004, Editura Compania, de care mă ocup, a lansat un concurs de eseuri în jurul apariţiei volumului "Tînăra generaţie" cuprinzînd texte ale lui Mircea Vulcănescu. Tema concursului punea problema unei eventuale relaţii între generaţia interbelică şi cea de azi. S-au acordat două premii: unul dintre ele încununînd singurul text care asuma factologic şi frust destinul netrebnic al tinerilor români intraţi în jocul lumii după 1989 - era semnat de Alina Andrei. Ieşit din normă, jurnalistic dar şi confesiv fără sentimentalisme, abrupt prin decupaj şi surprinzător de firesc stilistic. Acest protest sumbru, în afara oricăror vocalize literare, lăsa repetente pe drept cuvînt cîteva guverne şi punea în ofsaid destulă lume teoretic responsabilă de situaţia junilor de la noi. Am avut parte de aplauze şi publicări prieteneşti ale textelor ("Observator cultural" şi "LiterNet"), dar cum asemenea "creaţii" displac profund campionilor stabilităţii necrofile în toate domeniile şi amatorilor de vedetariat sec, nu s-a făcut gaură în cer în media sau altundeva.Fotografiile Alinei vorbesc despre o igienă ca şi impusă a solitudinii şi de un interes pentru corpuri fără identitate, sculptate de lumini mai apropiate de hazard decît de efectul pus la cale. Sînt, adică, în perfect acord cu mărturia din scriitură - aceea fusese chiar semnată "o Nimeni de 27 de ani". Fiinţa care s-a prezentat să-şi ridice premiul nu era însă, de felul ei, "o Nimeni". Ajunsese doar să funcţioneze social ca "o Nimeni", adică diagnosticase cum nu se poate mai corect strădania (reuşită a) societăţii de a-i fura pe membrii săi de identitate şi voce, protejîndu-se astfel de orice risc al întîlnirii cu viaţa reală şi al propriei puneri în discuţie, pentru a agoniza mai departe pe calea lină deschisă de bunii tirani comunişti şi continuată cu succes de impostorii postdecembrişti. Alina era calmă şi rotundă, vioaie şi vesel paralelă cu noul context în care venise "în vizită". Era "Cineva" cu cîteva registre şi multe culori, cu atenţie estetă distributivă şi cu o foarte bună stăpînire a comunicării utilitare, Ştiind în acelaşi timp foarte bine ce e utilitar şi ce nu. Matură cu adevărat prin şcoala vieţii şi a opţiunilor pe care le făcuse (iar nu despre care citise! - e foarte important...), rîdea destins şi povestea cu haz incidente odioase, nici nu se gîndea să joace vreun rol "tragic". Nu, tragicul era şi este conţinut în fiecare secundă de viaţă tînără de azi, batjocorită cu infantilismul cunoscut de zisa societate. Acest tragic era şi este declarabil în scris şi în fotografie, dar el nu va fi veşnic dus în spate, cocîrjat, de un tineret supus mecanic teatrului de marionete, nu, el va fi răzbunat (o, şi încă cum!), para cu para, minut cu minut, cinci generaţii de-aici încolo, de aceşti omuleţi rotunzi şi vioi, al căror ceas va veni şi nu va ierta nimic. E pe vine! Nu-l auziţi? părea că întreabă, cu surîsul ei amical, Alina. O, ba da, eu da, dar nu ştiu cîte urechi fine mai avem în regat. Eu, mai muzicală(!), aud ceva mai bine decît alţii, dar nu cred că sînt un caz exemplar.
Acest dialog nu a avut loc de facto - eram, evident, ocupate, ca două fiinţe binecrescute, cu conversaţia utilitară, dar el s-a dus exact aşa în subteran. O bună bucata de vreme, Alina mi-a vorbit cu entuziasm despre alţi fotografi talentaţi din România. Am notat, sub dictarea ei, nume şi adrese, specializări şi preferinţe. Şi abia apoi, într-un tîrziu, mi-a arătat cîteva fotografii alese într-un "book" propriu. E, totuşi, o ordine a operaţiunilor destul de neobişnuită în România, nu găsiţi? Sa vă spun drept, pe mine nu m-a surprins prea mult. Acel "Cineva" care semnase textul unei "Nimeni" nu putea face altfel. Postura nu era aceea a generozităţii, ci a gestului profesional faţă de un cîmp căruia îi aparţii şi care e condamnat să existe încă în condiţiile unui soi de "underground", cu infime izbucniri izolate, atîta vreme cît cenzura şi selecţia oficială lucrează cu obedienţă în favoarea minciunii şi a falselor reprezentări despre creatori şi universurile lor. Întregul tratament al acestui delir social şi instituţional arată că el fusese observat, digerat şi înregistrat riguros pentru posteritate. Iar pentru asemenea misiuni merită să supravieţuieşti, aproape indiferent cum. În orice caz, şi cu surîsul pe buze. Ca şi alţi demni reprezentanţi ai "generaţiei" care fac mult mai bună figură în străinătate decît în ţara lor şi ajung să recite, amuzaţi, evidenţe amabile atunci cînd trebuie să dea interviuri despre cupe, diplome, premii unor jurnalişti ce se pretind stupefiaţi de "resursele" naţiunii. Pentru un atare tipic scheci grotesc, Alina e perfect pregătită.
Cum ar putea scrie poveşti Alina Andrei? La fel cum fotografiază. Cu acelaşi apetit pentru întîlnirile absurde dintre animale şi obiecte, dintre nume şi locuri. Dar şi cu aceeaşi pregnanţă a gusturilor, mirosurilor şi cutumelor care dau spaţiului calitatea amintirilor din copilărie. Forţînd nostalgii şi crude îndepărtări în imposibil. Ca exerciţii de broderie pe o temă dată, prozele ei îi fac mai degrabă un serviciu povestitorului decît literaturii, marchează mai bine canavaua unui storyboard decît efectul de stil bun de degustat - imaginea pîndeşte să sară din dosul cuvintelor, ca o panteră pe nedrept închisă în cuşca unei broaşte ţestoase. Zigzagurile, contrastele vii, ecourile unor întîmplări certe, turnurile idiomatice care subliniază nota familiară pentru a o putea submina mai bine în următorul salt inventiv fac parte cu toatele dintr-o personalitate de artist care se construieşte sub ochii noştri. Din ea, aveţi aici doar cîteva episoade "cu măgăruş", "cu pisică" etc. Un fel de "bază de discuţie" pentru "Cineva" consistent care se adună ca să-şi dea cîndva măsura.
