Femeia poet e ea însăşi poezie
Maria Popescu-Butucea
Sub canicula existenţei (poţi citi, dacă vrei, a dragostei) care ne arde şi ne carbonizează nu poţi fi decât scorpion. Astfel ţii în tine viaţa şi moartea deopotrivă. Noaptea scorpion e starea de graţie a poeziei de acest gen, a durerii îmbinate. E zodia scorpion - cea mai sensibilă, e zodia celor cu o viaţă interioară adâncă, răsucită, suspicios de întortocheată. Poate de aceea uneori poeziile sunt mai lungi decât ar fi necesar, dar, până la urmă, de ce să esenţializăm? "Mă descurcam greu cu mine", spune poeta, cu "afecţiunile mele în zi de primăvară/ când restructurările interioare cer var şi/ tencuială". Iulia adoră visele, scrisul i se pare fancy, pare că se scrie singur la maşina cea veche. Iar chiar dacă ceva nu a mers în viaţă, zice ea: "mă întorc şi scriu". Uite aşa "imaginezi că lumea stă/ pe câte o clapă şi/ aşteaptă să o bagi tu în joc, în pagină, în poveste". Oricum viaţa e "un tratament cu electroşocuri", e o iluzie, o carte, iar timpul un prestidigitator cu cinci degete, un făcător şi des-făcător de lumi şi lucruri.Şi starea poetică se tot face lume. "Ca zaţul de cafea m-am depus peste zi" , zice autoarea. Dar realitatea te izbeşte "ca un cap de miel rânjind în fereastră". Lumea exterioară îţi ţine în gardă "acele de scorpion". Tabloul e acum întreg despre "viaţa asta drogată de informaţii/ şi noi dependenţi de eşecuri". Dar nimic nu e static aici căci, în acelaşi timp, te transformi din Eu în Tu şi "calci peste lume cu tălpile pline de răni"- un vers superb. În lumea poetică a Iuliei avem personaje neaşteptate. Memoria undeva apare ca o colecţie de insecte (memoria episodică şi afectivă), iar în alt loc este ca o pisică neagră (memoria inconştientă). Timpul, un personaj permanent este o "presă mecanică," care "te pune în genunchi". Memorie şi timp afectiv. Şi despre ce poate poeta să scrie mai bine dacă nu despre afectivitatea feminină în toate ipostazele ei? Astfel întâlnim: femeia peşte, femeia pană, femeia poet, femeia pick-up, femeia săpun (terapie), oh, doamne, şi cât de adevărate sunt toate! "Femeia pană se încăpăţâna să fie/ un simbol - o filozofie despre/ arta de a străluci în lumină." Iată un alt punct de vedere, şi anume, lumea reprezentată feminin, căci ne-am cam săturat să tot avem idei-putere, acţiuni-război, lupta cu învinşi şi învingători, raţiune înţeleasă doar ca logică de fier şi, mai ales, afirmaţii şi metafore misogine.
Poeta tot îmbracă lumea, se crede un travesti, ştearsă din poveste şi în loc de crusta, sub care ar trebui să fie actorul, descoperă în acest theatrum mundi cum "pielea" devine personaj principal! Nu s-aştepta ca tocmai infirmitatea aceasta, poezia, să-i fie armă aşa cum la scorpion este coada ucigaşă! O noapte scorpion? Da. Tot urmărindu-şi-o poeta se simte ca un zeu, îşi pune sub lupă sentimentele ca pe scorpionii dintr-o cutie, îi observă îndelung, atent, cu migală. (Este poate cea mai bună poezie din volum). E lupta ei cu sine şi cu ceilalţi. Îşi zice: "sunt propria-mi telecomandă", şi totuşi îşi adoră dumnezeul căruia îi spune "te-am simţit doar o dată - atunci/ dincolo de întâmplări în aerul/ care te respiră". Continuă însă să se întrebe "de ce trebuie să plătim pentru fiecare centimetru de bucurie?" Se întâmplă uneori şi evenimente neaşteptate. Undeva, în sine se deschide "o uşă secretă" şi "ce lucru minunat e când vine cineva"! Sensibilă şi crudă e această poezie. Are o forţă asemănătoare cu poezia Marianei Marin, dar pe un alt registru. Aici cotidianul şi gesturile banale scriu poezie, căci curge din ele o altă lumină, neştiută de noi. Metaforele au o forţă pe care numai viaţa o are, lumea şi cuvintele ei, dar o are şi maşina de scris şi dictafonul şi altele, şi altele.... Sunt "degetele amputate" metaforă a infirmităţii omului? Sau poate sunt ale calităţii lui de a contempla mai mult decât a acţiona şi a transforma? Nu ştii cum să le iei. Metaforele acestea, frazele cu care se descriu stări, lucruri, evenimente te înţeapă ca scorpionii, ca mii de scorpioni în noaptea ca o spinare pe care se ridica ei, cu miile lor de ace! Aşa e în această carte în care autoarea mărturiseşte că se "fereşte de reflectoarele normalităţii"!
Realismul merge până la a vorbi de maternitatea poemului în genul unei naşteri. Iar în altă parte îşi invită chiar partenerul astfel: "poţi spune ce vrei, sex vom face după poezie!". Da, da, căci trebuie să se ştie: femeia poet e ea însăşi poezie!
