Fragment
Desenez o dimineaţăDesenez o dimineaţă pe pielea proaspătă
miez din noapte-alunecată pe diguri
bucăţile de gheaţă ca sângele prin venele cave
cocteil explodat în patul din fier forjat
Surpriza din perna în care ţipătul meu a
întârziat - atât cât să cheme insectele veninoase
strecurate în buzunarele unui trup
carbonizat de canicula dragostei.
E dimineaţa în care pierd şirul lunilor anilor
straniu rujul meu desenează - /sau dansează? -
pe marşul radioului crăpat de anunţuri funebre
voci perverse se dezbracă oamenii toţi dezbracă
învelişurile umbrelor - hainele împăraţilor -
raiurile aprind lumina într-o dimineaţă
pe care o desenez cu rujul pe pielea proaspătă
pe măduvă pe nervul pe circumcizia pe
inima pe tâmpla şi pe talpa
omului insectă...
Minciunile alintă de la glezne
până la buze urcuşul strigătelor păstrate în saci de
plastic...monitorizarea spaţiilor locuite,
lăcuite, prăfuite, săturate de cuţite înfipte
trofee în patul din fier înroşit de mişcările
prea iuţi, de tensiunea arterelor
legate direct - metal pe metal - de traseele
străbătute de falange prin intersecţia
camerei de forţă - deja vu refuzat
refulat - adunat în cazarma roşie
a unei dimineţi desenate pe pielea
proaspătă a evadării.
Ca un ac de scorpion sfârşitul venea...
A fost un sfârşit instantaneu,
când dragostea se făcea ruine,
când pierdeam plăcerea de a goni
prin nesfârşite, crunte nopţi
iar unul din ochii mei
caută tristeţea prin valuri de abur
şi miros de tămâie.
A fost un sfârşit aşteptat...
Lumina se împrăştia prin cărţile aşezate pavăză,
lovea cu particule de pace peste
tot ce construisem din cuvinte.
Dragostea pretindea viaţa şi moartea.
Celălalt ochi mă păzea îmi apropia văzul
de gust şi auzul de pipăit
mâna îmi tremura, cu graţie căpăta
mişcarea dirijorilor de păsări,
cu trăsături necunoscute treceam de dincolo
spre n-am habar
răsucind trupul de la jumătate, luminându-mi ochii
din culoarea sângelui.
Animalul împrăştiat în zeci de insecte cântătoare
ca-ntr-un marş străbătea arterele tălpilor
urcând pe fiecare deget - victorii răsplătite cu
fiecare ac înfipt.
Ameţitorul cânt ritma cu rictusul gurii
larg deschise;
urlau prin ea... ruine...
ruine înfloreau sub flori de cactuşi treptele
pe care se străduia trupul să-şi salveze viaţa
în palma deschisă pentru ultimul semn.
Ca un ac de scorpion
sfârşitul venea.
Dincolo de întâmplări
Ţie ţi-a hărăzit puterea, ţie ţi-a dăruit
vase pline de mirodenii s-au spart în jurul tău,
Braţe te-au învăluit, trupuri necunoscute
au încremenit în aşteptare.
Ţie ţi-a preamărit fiinţa, ţie ţi-a hotărât
vieţi minunate s-au istovit în aerul tău
glasuri ţi s-au alăturat în cântări
Armate de copii în vis s-au topit - lumânări
Pământul ţi-a dat rădăcini - uriaşe sfori
să te legi de el
Ţie ţi-a cântărit viaţa să ştii cât să ceri
celor ce vor visa lumină,
Femeile sterpe ţi-au îngânat chipul şi te-au adorat,
Morţii ţi-au mulţumit cu tăcerea
şi s-au întrebat cine eşti, cu ce îţi hrăneşti
hienele minţii, cu ce sânge ademeneşti ura?
În ce fel treci viaţa prin moarte?
Eu te-am simţit doar o dată - atunci
dincolo de întâmplări în aerul
care te respir
Noaptea Scorpion
Pe spinările ei traversau alte generaţii
parcă aveau mii de picioare
translucide - conductori luminoşi plini de lichide,
Lăsau urme şi ace în pernuţele creierului meu.
Copleşit de atâta lumină şi nelinişte, sângele
circula fără intersecţii, girator, încât ochii mei
transmiteau semnale de trecere:
Roşu -roşu- roşu intermitent!
Pe spinarea mea traversau şiruri de sudoare,
coşmarul porilor
ea, noaptea scorpion, înnopta în fiecare nerv,
spaima culcându-se cu capul în dreptul sternului
povestea asta de groază, şoptită uşor, însoţită
de echipa de zgomote a imaginaţiei
se alinia la startul morţii.
Noaptea vorbea în somn şi n-aveam cui să o arăt,
pe braţele ei mă culcasem într-o imagine simplă.
Mă descurcam greu cu mine
Ea, noaptea scorpion, mă admira.
