Un obiect deopotrivă literar şi artistic
Daniel Cristea-Enache
În ultimul deceniu al "Epocii de Aur", în anii '80 în care şi-a trăit copilăria şi prima tinereţe generaţia "decreţeilor", un ucaz al "celui mai iubit fiu al poporului" a interzis... fotografiile autorilor pe coperta a IV-a a propriilor cărţi. Interdicţia, adăugată unui şir îndeajuns de lung de indexări şi acte de cenzură, era menită să contureze simbolic condiţia Conducătorului. Numai El şi Ea, Tovarăşul şi Tovarăşa, Cabinetul 1 şi Cabinetul 2 din piramida ideologiei unice întruneau condiţiile pentru a fi... autori în toată puterea cuvântului, omologaţi şi recunoscuţi ca atare. Numai ei doi aveau dreptul să le apară fotografiile (bine retuşate) pe cărţile expuse în toate librăriile.Acest episod al vanităţii paranoice manifestată prin excluderea tuturor scriitorilor din spaţiul simbolic al condiţiei auctoriale îmi revine în minte cam de fiecare dată când, după 1990, mi-a căzut în mâini un volum nu numai valoros, ci şi frumos, un obiect deopotrivă literar şi artistic. Este şi cazul acestuia pe care îl veţi privi şi citi în continuare, realizat prin întâlnirea fericită între două arte şi doi remarcabili reprezentanţi ai lor.
imagini printre cuvinte (scris, ca întreg conţinutul său literar, fără majusculă) este o operă de convergenţă, cu un artist al fotografiei şi o artistă a cuvântului, Dinu Lazăr şi Ana Damian, fiecare făcând încercarea de a-şi adapta discursul propriu la al celuilalt. Dacă Ana Damian şi-a scris poemele pornind de la imaginile lui Dinu Lazăr şi modulându-le în funcţie de semnificaţia simbolică şi de atmosfera pe care acestea o creează, e probabil că şi Dinu Lazăr s-a pus într-o perspectivă de asumat romantism, cu resorturi vizuale din care să fie prelungite, intenţional, fire interioare de lirism. Întâlnirea dintre imagine şi text este aşadar, în această carte neobişnuită şi totuşi atât de firească în respiraţia ei, obţinută prin aceea că fiecare artist se oferă ca pretext pentru munca şi arta celuilalt. Orgoliul rămâne, fiindcă el este consubstanţial creaţiei, însă vanitatea, acea vanitate goală şi ridicolă care-l bântuia şi pe "cel mai iubit fiu al poporului", dispare cu totul.
Cartea îşi poartă privitorul-cititor prin stări şi dispoziţii provocate şi întreţinute cu talent şi totodată cu generozitate. Tensiunea, când este, e una a imposibilităţii de a reface mai repede sfera esenţială, de a-l uni pe eu cu tu într-o acceleraţie sentimentală indusă şi de lirica lui Nichita Stănescu. Tot ceea ce ar putea întârzia ori bloca regăsirea şi comuniunea este aruncat în afara cărţii. Şi, dimpotrivă, tot ceea ce ar putea ajuta întâlnirii, tot ceea ce favorizează, întreţine, menţine, prelungeşte, eternizează un sentiment al pierderii în fiinţa celuilalt - se regăseşte în carte, atât în imaginile lui Dinu Lazăr, cât şi în poemele scrise de Ana Damian.
Să vedem un exemplu: "aş putea zbura/ aripa dreaptă,/ cu cea stângă-mpreună/ m-ar ţine/ spre soare-ndreptat./ aş putea zbura/ îmi lipseşte doar o aripă.// uneori/ îmi lipseşte aripa stângă/ atunci mă-nvârt/ în cercuri repezi/ şi cred că m-am împiedicat,/ alteori cea dreaptă/ atuncea pur şi simplu cad,/ dar mereu îmi lipseşte/ aripa/ care mă împiedică/ să ajung la tine.". Şi încă unul: "nisipul se lipeşte dureros/ de trupuri ce dragostea-şi măsoară/ în mângâieri/ ascunse fără rost/ afară din iubire./ apoi un val îneacă-un singur trup/ şi şterge urmele nisipurilor ude/ răcoarea-aduce vântul între noi/ ne depărtăm străini/ legaţi numai de-un zâmbet.".
Elementele şi sferele, marea, nisipul, vântul, soarele devin peisajul esenţializat şi încărcat simbolic pentru căutarea iubitului şi contopirea cu el. Anotimpurile se succed în tabloul unei iubiri care pare că se prelinge dintr-unul în altul, prin suita fotografiilor excepţionale realizate de Dinu Lazăr. Textura poemelor este făcută să reziste fluidităţii şi uzurii temporale, fiindcă nici iubirea, nici expresia ei lirică nu trec. Ele se actualizează, iar şi iar, şi se modulează ocupând spaţiul, locuind peisajul, însufleţindu-l din interior, dându-i o lumină specială. Comunicarea, prin cuvinte şi prin imagini, e dincolo de cuvinte şi imagini, fiind luare reciprocă în posesie, comuniune totală, identificare: "nu îmi pot lua ochii de la tine/ doar te privesc./ niciun cuvânt între noi nu poate spune/ mai mult/ decât această stare lichidă,/ privirea ta,/ adânc împlântată,/ din iubire,/ în a mea.".
Limbajul poetic, scuturat de "podoabe" şi de tropi, are directeţe şi totodată subtilitate, el însoţind îndeaproape acest elan mereu reluat către cealaltă jumătate a sferei. Ana Damian îşi esenţializează poemele, renunţând la materialul verbal excedentar şi prinzând, minimalist, în numai câteva versuri un întreg univers interior. Fiecare text este lucrat şi trecut, cum se spune, prin şapte ape înainte de a ajunge la marea ca stare a iubirii şi a poeziei.
Cartea pe care o veţi privi şi citi este circulară, iar experienţa existenţială cuprinsă în ea, mereu repetabilă şi mereu altfel, a fost adâncită artistic prin fericita întâlnire a doi artişti.
