Fragment
Lupta cu Dragonul
Ne aflam pe malul izvorului Selenei...
Ce am omis să spun este că sirenele îşi extrag puterile din ape dulci şi translucide pentru a putea stăpâni apele învolburate ale oceanelor. Bietul Emil mi se înfăţişa în chip de triton, era plin de răni şi de riduri, deşi tritonii nu îmbătrânesc. Suferea de o boală a îmbătrânirii, care-i rodea sufletul. Oaza noastră era devastată, se alesese praful din pădurea pe care o creasem împreună la prima întâlnire.
Pretudindeni în jur erau copaci prăbuşiţi, cu rădăcinile smulse, cu crăcile rupte sau arse, de parcă ar fi avut loc o furtună devastatoare, urmată de un incendiu care pârjolise vegetaţia şi de un îngheţ care făcuse să degere tot ce mai rămăsese întreg sau viu şi scăpase din calea focului. Florile erau ofilite sau rupte din pământ şi degajau un miros stricat, ca şi cum ar fi intrat în descompunere, animalele dispăruseră şi nu se auzea nici o pasăre... Cerul avea o culoare cenuşiu-gălbuie, sinistră, iar din când în când se produceau cutremure.
Emil era din nou convins că se află acolo singur, că sunt doar o plăsmuire a minţii lui bolnave. Probabil că meleagurile noastre arătau într-aşa un hal, pentru că el se strofoca să le distrugă. Vroia să se elibereze de fantasme... să devină un bărbat matur. I se explicase că dacă vrea să scape de suferinţe, trebuie să renunţe la viciul de-a visa, de-a mai raporta realitatea la himerele lui. Trebuia să îşi accepte nebunia ca să se poată lecui de ea. Asta îl învăţaseră vracii minţii lui.
- Nişte fiare! Toţi trei: un leu trufaş, un vultur pricinos şi o şopârlă uriaşă, un dragon de comodo, asta sunt taumaturgii tăi, uite în ce hal te-au adus, iubitule! Au tăbărât toţi trei pe tine! Zeilor necruţători, cu ce v-a greşit puiul meu ca să merite o astfel de soartă? Ca să fie târât de creaturile pământului în război, batjocorit de ele, să-l părăsească soţia şi ca apoi nişte fiare să-i otrăvească mintea şi să-l mintă, să-i spună că eu nu exist, că nu sunt decât o plăsmuire de-a lui? Leul i-a sfâşiat inima cu ghearele, vulturul i-a ciugulit lumina ochilor... Iar dragonul se hrăneşte cu leşuri, ce-i trebuia un suflet viu, de triton neprihănit?
M-am aplecat să beau din izvorul Selenei şi am simţit un gust străin şi sălciu. Nu era vorba de o alterare a gustului apei ci de ceva diferit, de sentimentul că acel gust era fals, era un trucaj.
- Emil, asta nu e apa noastră...
Cum de nu realizasem până atunci? Locurile acelea nu erau, aşa cum crezusem, Faţa Făgăduinţei noastre devastată, ci altceva... Ne aflam în fantasma unui străin, în visul lui Jung. El închipuia conflictul dintre noi, el încerca să afle ce-i cu mine, pentru că mă văzuse atunci, în timpul şedinţei de terapie...
Datele despre cum arătau meleagurile feeriei noastre le avea de la Emil şi le reprodusese fantasmatic... Dar nu erau reale, n-aveau seve. Replicile mele erau gândurile lui. Chiar şi viziunea cu Dragonul şi Vulturul şi cu el în postura Leului. Se îndoia că e bine ce face, Emil era un caz dificil, bulversant, ţinea totuşi la el, avea dubii sau remuşcări, naiba ştie...
Trăiam amândoi în acel moment revoltele lui Jung în faţa propriilor sale certitudini... Apa aceea nu avea gustul laptelui Selenei... Era altceva.
Pământul a început din nou să se cutremure, de data aceasta despicându-se, căscând hăuri în care ne-am fi putut oricând prăbuşi. Cerul căpătase o nuanţă stridentă de galben, avea culoarea unui bolnav de malarie. Eram terifiată. I-am strâns mâna lui Emil cu putere, m-aş fi cusut de ea dacă aş fi putut.
- Trebuie să fugim de-aici.
- Încotro? mă întrebă el cu un simţ al realităţii impecabil.
- Habar n-am.
În acel moment pământul de sub noi se surpă şi ne-am pomenit căzând în gol.
Cădeam printr-o materie vâscoasă, printr-o ceaţă densă şi cenuşie, eram imponderabili, dar într-un mod malefic, pentru că nu ne puteam controla corpul, era un zbor inversat, ameţitor, eram prinşi în interiorul unei tornade. La un moment dat am simţit din nou solul sub tălpi. Ceaţa plumburie începea să se risipească. Ne aflam într-o încăpere maiestuoasă, pavată cu marmură. Am străbătut-o îndreptându-ne spre o uşă imensă din lemn masiv. Am deschis-o şi am dat peste un coridor din piatră... Era plin de uşi şi de trepte, dar ne era teamă să le deschidem. La un moment dat Emil a crăpat o uşă şi a descoperit o încăpere care părea a fi o sală de ceremonii dintr-un templu antic.
De data aceasta proiectam noi labirintul lui Jung. Emil îi ascultase dezvăluirile, iar eu îi citisem jurnalele. Creasem această situaţie atunci când gândisem că ne mişcam prin visul său. Firul Ariadnei ar fi putut fi un gând cât de anemic, însufleţit de magia dragostei, care să ne transporte în lumea noastră.
La un moment dat s-a făcut aproape beznă. L-am strâns în braţe pe Emil şi tremuram amândoi cumplit. Cum stăteam cu faţa lipită de umărul lui, mi-am aruncat privirea în sus scrutând tavanul ca să văd dacă nu cumva puţina scânteiere de lumină care mai pătrundea în labirint provenea de la vreo sursă montată în peretele superior, în genul farurilor din tunele... Spre stupefacţia mea nu exista nici un fel de tavan. Nu ne aflam propriu zis într-un tunel pentru că zidurile laterale, deşi înalte de nu le vedeai capătul, nu aveau alt acoperământ decât cerul. Lumina aceea difuză provenea de la stele. Trebuia să zburăm în sus... Să navigăm prin cosmos căutând constelaţia noastră. Din locul în care ne aflam, Emil nu reuşi să identifice decât Ursa Mică. În timp ce el se chinuia să descifreze poziţia stelelor, am auzit un şopot surd, ca un clipocit de ape, care îmi era foarte familiar. "Selena!" am exlamat...
- Auzi, Emil?
- Ce să aud?!
- Ascultă...
Susurul izvorului lunar răzbătea ca o tânguire îndepărtată al cărei ecou se răsfrângea în pereţii labirintului. Emil nu-l auzea, în schimb vedea o dâră luminoasă ca o umbră argintie, şerpuitoare, care o cotea la stânga pe unul dintre coridoare şi pe care eu nu-o sesizam. Partea bună era că direcţia din care auzeam eu provenind licăririle de sunet coincidea cu cea în care i se arăta lui umbra de lumină argintie... Zvonurile Selenei ne conduceau când la stânga când la dreapta, ne făceau să urcăm sau să coborâm nişte trepte, până când a început să se crape de ziuă şi să vedem din ce în ce mai limpede contururile spaţiului. Pereţii laterali ai coridorului deveniseră mai scunzi, n-aveau mai mult de zece metri şi pierdeau din înălţime pe măsură ce înaintam... N-a durat mult şi am ajuns la ieşirea din labirint, undeva într-un loc care semăna cu preeria prin care călărisem noi în ziua primei noastre întâlniri... E de prisos să spun cât ne era de frică... Ne ţineam strâns de mână şi ne priveam complice, cu îngrijorare. Am stăbătut pădurea măcelărită de angoasele noastre, ciuntită de viziunile Leului, prădată de vânătoarea Vulturului şi arsă de răsuflarea Dragonului. Abia după ce am reuşit să spulber duhurile primilor din mintea lui Emil urma să dau propriu zis ochii cu bestia care stătea la pândă lipită de tâmplele lui şi îi vorbea despre moarte.
Dacă îi dădea crezare Dragonului, nimic nu mai avea importanţă, pentru că viaţa era doar un accident, n-avea nici un sens să se mai lupte, să se mai strofoace, era suficient să-şi anestezieze durerea, trăind într-o continuă beţie-eroziune a simţurilor.
