Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Jurnalistică

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Romulus Rusan: O discuţie la Masa Tăcerii

ISBN: 978-973-7893-70-3
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment

Miliţa Petraşcu
Sculptor
(31 decembrie 1892, Chişinău – februarie 1976, Bucureşti)
După studii filologice şi filosofice la Sankt Petersburg şi de sculptură la Moscova, München, Paris, lucrează cu intermitenţe în atelierul lui Brâncuşi, între anii 1919 1927. În anii '30, revenită în Bucureşti, face parte din gruparea „Contimporanul”. Este autoarea unor compoziţii în mozaic şi reliefuri („Mioriţa”, „Paparudele”), precum şi a nenumărate portrete de artişti şi scriitori (Brâncuşi, Rebreanu, Enescu, Cella Delavrancea).

Romulus Rusan: Aţi fost printre primii români care au scris despre Brâncuşi în România. Totuşi, chiar după atâtea decenii în care lumea s-a obişnuit să ceară totul despre Brâncuşi, vorbiţi despre maestrul dumneavoastră cu aceeaşi prospeţime a observaţiei. A rămas clasică descrierea pe care aţi făcut-o atelierului...

Miliţa Petraşcu: Impasse Ronsin 11, prin rue Vaugirard. Când intri în Impasse Ronsin, imediat la dreapta, un zid de culoare portocalie spălăcită, cu o singură fereastră, sub acoperiş; înaintezi puţin la stradă în dreapta şi te găseşti în faţa unei uşi de lemn învechită, prinsă în bare de fier; o uşă lată cu cheie şi zăvor. Băteai, şi auzeai fie o voce zicând „entrez”, fie paşi care înaintau. După ce se opreau şi se deschidea uşa, apărea Brâncuşi în saboţi şi în flanele scumpe gen „camel hair”, atât iarna cât şi vara, şi cu pantaloni de doc. Înainte de a-ţi fi dat seama cum arăta, erai impresionat de felul cum îţi întindea mâna. Ceea ce la mulţi este un gest stereotip, la el era parcă o angajare la prietenie, o confirmare că oamenii pot şi trebuie să fie unii cu alţii fiinţe vii, comunicative şi radioase. Apoi, vedeai în faţa ta un om frumos, cu un cap de vechi dac, cu o privire ascuţită şi surâzătoare, cu o gură cărnoasă şi bine conturată, ascunsă aproape complet sub mustaţă; nasul regulat şi drept; o barbă albită, prea de timpuriu, încadra figura şi se unea cu părul des şi puţin ondulat. Două cute marcate, de la nări spre gură, îi dădeau câteodată o expresie de copil dezamăgit, în contrast cu scânteietoarea energie a ochilor. Te poftea să intri. Din tavan, prin geamuri, se strecoară asupra blocurilor de granit, marmură, piatră, lemn, rostogolite în dezordine, o lumină puternică - sunt blocuri în devenire, pe drumul desăvârşirii. (...) Printre blocuri te strecurai spre un colţ, de unde pornea o scară de lemn, sus, la camera de dormit şi baie. Tot sus se aflau şi cărţile lui preferate: Biblia, Dante, Boccaccio, precum şi uneltele şi materialele fotografice. Dormitorul avea o singură fereastră, iar atelierul nici una, lumina pătrunzând prin tavanul enorm, format pe jumătate din geamuri. În preajma scării era o sobă ţărănească, albă, cu un sistem de încălzire perfecţionat de Brâncuşi. Soba se prelungea cu o laviţă de-a lungul peretelui, cu o treaptă spre ea. Laviţa era acoperită cu o mică salteluţă. Alături, aflai o masă rotundă, pe care a reprodus-o şi la Târgu Jiu, în parc, numind-o Masa Tăcerii. Scaunele erau tăiate în lemn, la măsura omenească, şi prin aceasta comode. Totuşi, Brâncuşi evita mobilele prea comode, spunând că prea mult confort te dispune la lene şi îţi fură din energie.

Când era răcit sau obosit, se suia pe laviţă şi se rezema cu spatele de sobă. Se încălzea. La aceeaşi sobă, câteodată pe jarul încins, el pregătea fripturi minunate. Îi plăcea să audă când îi spunea cineva: „On devient cuisinier, mais on naît rotisseur”. El considera că tot ce produce pământul trebuie tratat cu deosebită atenţie. „Nu vom ajunge niciodată să fim destul de recunoscători faţă de el.” Şi, într-adevăr, felul cum prepara maestrul orez cu lapte sau ciorbă de fasole nu l-am mai întâlnit nicăieri...”

RR: ...Şi totuşi, după această cunoaştere îndelungată a maestrului şi a uneltelor sale, care credeţi că ar fi, în puţine cuvinte, cheia vieţii sale prodigioase?

MP: Trăirea în esenţă. Totul se desfăşura, la Brâncuşi, în dimensiunile esenţialului, de la modul cum lucra asupra formelor, până la o lectură a clasicilor iubiţi sau până la prepararea unui fel de mâncare preferat. Răbdarea cu care ataca, din când în când, cu dalta, o operă începută cine ştie când, amintea de răbdarea naturii. Întrebat, spunea că, uneori, simte că ar avea nevoie de o mie de ani pentru a putea desluşi formele care zac într-un bloc de piatră. Şi totuşi, Brâncuşi ştia să aştepte. Poate de aici pătrunderea atât de adâncă în regiunile pure ale spiritului.
RR: De unde credeţi că a moştenit această răbdare?

MP: Era întotdeauna fericit să povestească despre copilăria sa. Eu cred că de aici venea apolinica sa privire asupra timpului. „Mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista”, îi plăcea să spună. Şi: „Viaţa mea nu a fost decât un şir de minuni”. Avea o nepăsare ciudată faţă de glorie, de „reclamă": „Gloria este cea mai mare escrocherie pe care au născocit-o oamenii”. De aici desprinderea totală de fluctuaţiile modei şi încăpăţânarea în arta proprie: „Nu trebuie să minţi - îmi spunea -, dar dacă ai minţit trebuie să suferi pentru minciuna aceea până când devine adevăr”.

RR: Cum l-aţi cunoscut?

MP: Pictorul Survage mi-a spus într-o zi a anului 1919: „Cred că ar fi bine să-l cunoşti pe sculptorul Brâncuşi. Aş putea să mijlocesc această întâlnire.” A doua zi, Survage îl aducea pe Brâncuşi în atelierul meu din rue Beloni. Sculptorul mi-a cercetat lucrările implacabil, schimbându-şi pe îndelete unghiurile de privire. Într-un târziu a venit concluzia: „Eşti mai tare ca Rodin!” Era oare o aprobare a mea sau doar o ironie la adresa contemporanului, în al cărui atelier refuzase să lucreze? A doua zi eram în atelierul său, pe care l-am descris de atâtea ori. Curând, mi-a schimbat numele din „Miliţa” în „Leliţa”. „Leliţa, dumneata trebuie să lucrezi direct în materie”. El mi-a pus pentru prima dată ciocanul în mână. Ciocanul îmi strivea adesea degetele, îmi însângera mâna. „Lasă ciocanul să cadă singur pe muchia dălţii! Nu e totuna cu a bate un cui. Sculptura e altceva, mai greu, şi acest lucru îl cunosc foarte puţini oameni.” De câte ori îmi amintesc aceste zile de ucenicie, îmi vine în minte o altă vorbă iubită de Brâncuşi: „Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav..."


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Romulus Rusan: America ogarului cenuşiu


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer