Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Mihail Gălăţanu: Atelierul de clopote

ISBN: 973-7893-18-2
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment

UN PASAGER PE TITANIC

Sunt un pasager pe Titanic. Am un suflet care îşi aminteşte.
Acum ştiu cine sunt.
Măcar asta şi tot m-a liniştit într-un fel.
Stau închis în burta acestui mare pachebot.
Ca Iona în burta chitului.
Ba nu, mai rău, pentru că în pielea lui Iona aş fi avut o şansă, ca o dată cu răsuflarea monstrului să ţâşnesc pe expiraţia uriaşului animal.
Aici sunt într-o cală cu un singur chepeng peste care apasă ceva foarte greu, ca o piatră de moară.
Am reuşit să-l ridic numai pentru o clipă şi să zăresc o lumină slabă, difuză. Se vede că asta e pentru mine proba întunericului.
Dacă aş reuşi să ies, să ridic numai atât cât trebuie chepengul pentru a mă strecura afară din închisoarea mea.
Şi nici nu-mi amintesc cum am ajuns aici.

Printre picioarele mele foiesc nişte gângănii.
Le simt.
Viaţa mea se consumă acum: am prea multe amintiri de nu ştiu unde.
Consumate într-o altă viaţă, într-o altă lume sau poate chiar în lumea asta, în viaţa asta.

Amintirile sunt un fel de certificat de identitate: poate chiar singurul; mai degrabă, nişte certificate ale unor experienţe pe care le-am trăit.
Am să încerc să fiu mai limpede: sunt, mai degrabă, suma iubirilor mele.

Adică nume: Carmen, Delia, Lidia, Dani (de doua ori Dani: adică mai adăugaţi una, sau, mai bine, pentru identificare să le denumim cu întreg numele).
Aş putea să le iau pe rând.
Poate ar trebui să le iau pe rând: iubirea de puştan, apoi cea de tinereţe, amorul fizic, iubirea împănată cu mult sex, ca un sport (cursele de automobilism, formula unu monte-carlo, raliul paris-dakar, să ne măsurăm sexele, al meu are 17,5, vaginul tău doisprezece centimetri).


SECREŢII VÂSCOASE PE SARAFAN ŞI CARNETUL DE ELEV

Da, şi îmi mai amintesc sarafanul ei şcolăresc (pe atunci se purta uniforma), ea era mignonă, avea un sarafan de fetiţă, şi mie îmi plăcea să fac dragoste cu ea în sarafan, să faci dragoste cu o elevă în costumul ei, în care profesorii miopi o scoteau la tablă şi pânza lui să se impregneze cu secreţiile noastre vâscoase, unite pe veci, era un triumf, ei bine, o sfidare, un fel de a striga: na, uite ce facem noi pe disciplina voastră şi pe carnetul de elev şi pe notele voastre, ne doare-n cur de toată parodia pe care o regizaţi în fiecare dimineaţă, după un orar strict - şi era un reflex al setei noastre de libertate, când toate instituţiile publice adevărate, cârciumile închideau cel târziu la orele şapte din amiază şi poliţiştii umblau câte trei sau patru pe străzile subversive ale municipiului nostru, adâncit în nesimţire.

Nouă nu ne păsa.
Aveam o stradă a noastră, se chema strada Cazărmii, pe care ne plăcea să ne plimbăm şi ne plimbam în fiecare zi pe ea, îi spunea aşa pentru că fusese pe-acolo o cazarmă, regimentul unşpe Siret - spunea mama, pe timpul primului război mondial, acum nu mai era nimic, se dărâmase tot, şi pe-acolo se duseseră lupte, era o stradă paşnică, cu tei în convalescenţă, dar şi foarte mulţi castani, mie-mi plăceau mai mult castanii, cu florile lor aşezate în piramide, era o stradă lungă, începea chiar de la Dunăre şi se risipea spre centrul unui cartier amorţit, de case mai vechi, se găseau aici cam vreo patru sute de case pe o parte şi pe alta a străzii.

Şi pe Cazărmii stătea ea, la un număr cu soţ, un număr întreg, nici măcar nu ştiu de ce-şi alesese numele Bumbi, bumbi însemna un fel de nastur, din acei care, de obicei, se pun pe la hainele ţărăneşti, la bundele înflorate.

Liceul la care învăţa ea era ascuns într-un pâlc de plopi. Cu frunzele şi ramurile lor uscate se făcea focul regulat, de două ori pe an, primăvara şi toamna, în timpul orelor de sport, balul bobocilor se ţinea la fel de regulat, la mijlocul lui octombrie, în sala de sport, de unde se scoteau spalierele, se montau boxele, se aducea staţia şi se strângeau saltelele cu grijă, în colţul cel mai puţin umed, ca să nu mucegăiască toată săptămâna în care durau pregătirile şi, mai apoi, în săptămâna care dura mahmureala post-îmbobocelii.
Liceul avea o plăcuţă memorială la intrare şi purta numele unui revoluţionar paşoptist, unionist, fost ministru în guvernul lui Cuza şi-n guvernele următoare, cu importante contribuţii la cucerirea independenţei de stat, după războiul ruso-turc din 1877, cel care a fost autorul memorabilelor cuvinte cu „suntem o naţiune de sine stătătoare”, etcetera, etcetera - şi pe care, în general, elevii îl recunosc în cărţile de istorie după barba sa venerabilă care umple poza.

Cami fusese virgină şi pierduse lucrul ăsta într-o zi de luni, pe la ora 12, în august (zodia Fecioarei nu i-a priit, pesemne).
Fusese o zi cu vreme frumoasă şi mi-am spus mereu: mâine începe toamna.
Peste zece zile avea să fie ziua mea şi aveam toate şansele să împlinesc nouăsprezece ani.
Când mă liberasem din armată, băieţii avuseseră grijă să mă tundă atât de scurt, încât să nu-mi crească părul ca lumea nici în trei luni, iar peste alte patru zile trebuia să încep cursurile unei facultăţi din care aveau să-mi rămână în cap doar epurele Geometriei Descriptive şi ale Desenului Tehnic.


PASAGER CLANDESTIN

Am reuşit, cu greu, să ridic chepengul şi să ies pe punte. Cred că deasupra chepengului era un butoi cu un lichid uleios: i se vede şi acum urma, un cerc uşor ruginit, dar în urma căruia nu poţi ghici ce-a fost în locul acela, care era voluminosul obiect ce mă ţinuse sechestrat în cală.
Trebuie să mă furişez cu destul de multă discreţie, deoarece am văzut cum sunt trataţi aşa-zişii pasageri clandestini: admonestaţi de marinari cu scatoalce serioase şi puşi la cele mai dure şi scârboase corvezi, cum ar fi umilinţa nesfârşită a spălatului santinei. Corvezi pe care îndeobşte le fac cei mai nenorociţi din echipaj sau câte un mus de ocazie.
Voi fi, aşadar, precaut.
Voi ieşi numai noaptea şi nu mă voi aventura direct pe puntea de promenadă.
Nu-mi rămâne decât să par un călător misterios; tot nu-mi aduc aminte cum am ajuns aici.
Pare mai degrabă că am fost urcat cu forţa sau împins de o imperioasă nevoinţă, fără de care nu aveam scăpare.
În schimb, dintr-o cabină deschisă, am şterpelit ceva cărţi.
De obicei, recunosc, nu fur, dar acum n-am rezistat tentaţiei.

Să ne salvăm sau nu?
Asta e întrebarea.
Să alergăm către vestele de salvare şi să le îmbrăcăm, încheindu-le cu conştiinciozitate până la ultima cureluşă?
Să încercăm să ne mântuim?
Să alergăm către bărcile de salvare priponite-n parâme şi gata de dat la apă?
Unde s-au urcat deja cei mai destoinici, cei mai venerabili, cei mai neajutoraţi, unde sunt chipuri pe care le-am mai cunoscut şi altfel, le-am văzut în filme, le-am contemplat în cărţi?
Sau, mai degrabă, să ne amintim cuvintele celui care spune fără tăgadă:
- Adevărat vă spun, cei ce vor ţine la viaţa lor şi-o vor pierde, iar cei ce vor fi gata să şi-o piardă, o vor câştiga.
Cel mai greu este că nu ştim când vine aisbergul.
Dacă nu cumva a şi venit.
El vine ca furul. Să ne ia.
El vine ca furul, să lovească burta chitului care ne slujeşte drept mormânt în timpu' vieţii.
Că ştim noi prea bine ce ştim:
- Toate mormintele din timpu' vieţii sunt provizorii.
Iac-acuşi, acuşi-acuşica vine şi momentul salvării. Problema salvării. Dihonia salvării. Schisma salvării. Dar cum să te salvezi, dacă nici nu ştii ora la care se întâmplă (s-a întâmplat?) ca vasul să se lovească de aisberg, ca limba clopotului de corpul său din bronz?
Abia atunci, se spune, aisbergul bate ora exactă.


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer