Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Eseu

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Liviu Antonesei: Despre dragoste. Anatomia unui sentiment

ISBN: 973-8475-72-4
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Dragostea, servitutea voluntară şi suveranitatea personală


Omul se naşte liber şi suveran. Dumnezeu îl înzestrează, de la bun început, cu liber arbitru. Însă, dacă şi-ar păstra în totalitate aceste calităţi distinctive, orice fel de relaţii între oameni ar deveni imposibile. Pentru că infinitele libertăţi şi suveranităţi individuale s-ar ciocni mereu unele de altele. La nivel comunitar, problema este rezolvată satisfăcător de aşa-numitul "contract social" care, pe de o parte, impune anumite autolimitări libertăţii şi suveranităţii personale şi, pe de alta, permite rezolvarea problemelor comune ale indivizilor prin negociere şi prin procesul delegării acestora unor persoane sau instituţii. Să reţinem, deci, că delegarea înseamnă întotdeauna şi renunţarea la anumite prerogative ale libertăţii şi suveranităţii personale. Pentru individ, lucrurile devin mai simple, tehnic vorbind, dar este mai puţin liber, mai puţin autonom, iar suveranitatea sa este limitată. Creşte, în schimb, eficacitatea acţiunilor umane comune, iar societatea se diferenţiază infinit, devenind mai interesantă. În cele din urmă, cîştigurile depăşesc pierderile şi tocmai de aceea indivizii umani liberi şi suverani acceptă aceste autolimitări ale libertăţii şi suveranităţii personale. Şi, de fapt, doar aşa societatea este posibilă, doar aşa nu se transformă în cîmpul de luptă al fiecăruia cu toţi ceilalţi. Aceasta este, în cele din urmă, aşa-numita servitute voluntară. Însă ea trebuie să fie infinit reciprocă, altfel riscă să devină sursa perfectei tiranii. Dacă un număr indefinit de indivizi nu intră în relaţia de reciprocitate, mecanismul comunitar se dereglează. Mai ales dacă aceştia, nerenunţînd la prerogative ale suveranităţii personale, profită de renunţarea celorlalţi. Şi aceasta se petrece fie în nume propriu, fie în profitul grupului de apartenenţă, cel mai adesea în numele unui declarat - şi fals - interes public.

Lucrurile nu stau altfel nici în relaţiile ce se stabilesc numai între doi oameni, chiar şi atunci cînd este vorba despre cea mai importantă dintre acestea, relaţia de dragoste. Doar că aici "contractul social" este înlocuit cu un fel de "contract bilateral", nescris, adesea nici măcar negociat, ci pur şi simplu subînţeles. Persoanele care, într-adevăr, se iubesc îşi intuiesc prea bine reacţiile pentru a le armoniza aproape fără să mai delibereze. În cele din urmă, dragostea autentică este relaţia care apare în urma recunoaşterii calme a celuilalt ca "jumătatea lipsă², ca element inalienabil al perechii androgine. Interesant este că această recunoaştere se produce instantaneu, că nu există, de fapt, decît "dragoste la prima vedere". Vezi pe cineva într-o gară, într-un aeroport sau, pur şi simplu, pe cineva pe care îl ştiai de mult, în sfîrşit, îl/o vezi. Şi mai interesant este că această întîlnire întîmplătoare, în cazul dragostei adevărate, devine a posteriori obligatorie, dacă nu chiar fatală.

Din chiar momentul în care recunoaşterea calmă se produce, începe şi procesul de autolimitare a libertăţii şi suveranităţii personale. Două sînt motivele acestei evoluţii. Mai întîi, pentru că o astfel de relaţie de iubire îşi este, într-un anume sens, autosuficientă. Asta nu înseamnă neapărat şi ieşirea din "jocul lumii", pentru că îndrăgostiţii nu sînt obligatoriu fiinţe cuprinse de o schizofrenie în doi. Înseamnă altceva, ceva mult mai important şi plin de farmec, anume că participarea lor la "jocul lumii" se face întotdeauna împreună, în perfectă şi splendidă complicitate. A doua cauză constă în reciprocitatea servituţii voluntare, pe care, pentru "umanizarea" discursului, o vom numi devotament. Îndrăgostiţii au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenţie unul faţă de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greşeală. Închişi în "lumea lor", neatenţi adesea la lumea din jur, ei pot fi egoişti faţă de ceilalţi, dar nu unul faţă de celălalt. Un îndrăgostit egoist faţă de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicţie în termeni, un fel de oximoron. Pînă şi Henry Miller, atît de frecvent acuzat de "sexualizarea excesivă a iubirii" - ceea ce constituie o prostie pentru acuzatori, pentru că sexualitatea face parte integral din dragoste - afirmă, cu o încăpăţînare neaşteptată, această infinită capacitate de dăruire. Iată cum sună această recunoaştere în Sexus, romanul care a scandalizat spiritele frigide ori bigote, recent tradus, slavă Domnului!, şi în româneşte: "A fi în stare să te dăruieşti în întregime, fără nici o reţinere, e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate îngădui viaţa. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluţie. Viaţa personală se întemeiază pe dependenţă, pe dependenţa reciprocă." Deci, pe interdependenţă, pe ceea ce am numit, cu o formulă împrumutată, servitute voluntară reciprocă.

Prin urmare:

1. Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuşi să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunţe la unele atribute ale suveranităţii personale în mod reciproc şi, pe cît este omeneşte posibil, echitabil, prin urmare simetric.
2. Dacă renunţarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpîn şi sclav.
3. Intrarea complice în "jocul lumii", ca efect al iubirii, este probabil cel mai frumos joc la care cineva poate participa. Şi nu poate participa decît prin iubire. Prin iubirea omenească sau prin acel tip cu totul special de dragoste care este relaţia mistică cu divinitatea.
4. Aceste forme ale iubirii sînt atît de asemănătoare încît nu e de mirare că, adesea, se şi confundă. Cîţi poeţi adevăraţi n-au privit "chipul" iubitei, corpul acesteia ca pe o epifanie?
5. În fapt, iubirea este chiar această perfectă complicitate infinită, pe care o vom numi intimitate, ce succede recunoaşterii calme. Cea din urmă este rezultatul unei stranii întîmplări ce devine, ce se transmută alchimic în fatalitate, prin însuşi actul iubirii.
6. Deşi nu devotamentul provoacă iubirea, fiind mai degrabă efect, el este esenţial în menţinerea neştirbită a acesteia. În absenţa devotamentului, iubirea este expusă riscului degradării şi, în cele din urmă, dispariţiei.
7. Iubirea este, întotdeauna, dacă nu un echilibru perfect, pentru că acesta ar însemna moartea, o tendinţă spre echilibru. Sfîrşitul său este legat de dezechilibrele ce pot să intervină în relaţie - între dimensiunile corporale şi cele psiho-afective ale sentimentului, între intensităţile cu care partenerii participă la sentiment etc.

Ce s-ar petrece dacă nu ar exista procesul de renunţare la unele din atributele suveranităţii personale? Iubirea s-ar degrada şi, în cele din urmă, s-ar stinge din pricina inevitabilelor conflicte dintre libertăţile şi suveranităţile personale. Sau, poate, nici n-a fost vorba de o iubire adevărată, ci doar de o autoînşelare, de o iluzie, de o automistificare, chiar de o automistificare în doi.

Pentru ca lucrurile să fie mai clare, voi lua în discuţie cîteva exemple. Să presupunem că doi "îndrăgostiţi adevăraţi" merg pe stradă. Unul din ei vede o altă persoană pe care brusc o doreşte ca partener sexual. Se prea poate să fie de vină feromonii, hormonii recent descoperiţi în nasul nostru!, care în mod misterios ar orienta opţiunile noastre "fizice". În virtutea principiului "amorului liber", pe care-l împărtăşeşte şi în care vede o expresie deplină a liberului arbitru, se desparte provizoriu de propriul partener, îl racolează pe cel potenţial, după care revine ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În fond, e un om liber, adept necondiţionat al tuturor formelor de libertate, deci şi al "amorului liber" şi întîmplător. De acord, dar cît va putea să dureze o astfel de dragoste fără să se fisureze, cîte contrarieri poate suporta partenerul fără să renunţe, chiar dacă am convenit că este vorba despre o "dragoste adevărată"? De fapt, chiar aceasta este problema. În realitate, nu este vorba despre o asemenea iubire, ci doar despre o aparenţă, o iluzie. Pentru că, în iubirea autentică, care îşi este autosuficientă, nu rămîne loc pentru asemenea fisuri, nu există spaţiu excedentar pentru astfel de "evenimente".

Ca să nu par cu mult mai rigid decît sînt, voi lua un alt exemplu. Să presupunem că partenerii îşi acordă reciproc astfel de "libertăţi". Ce se va întîmpla atunci? Nimic, pentru că nimic autentic nu există între ei, oricum nu dragostea adevărată. Ei nu se iubesc în mod autentic, sînt pur şi simplu fiinţe sportive care, din diferite motive s-au decis să trăiască, într-un fel, împreună, dar ei practică un soi de gimnastică sexuală cu diferiţi parteneri. Chiar dacă o anumită formă de afectivitate există între ei, relaţia se va degrada oricum, pentru că va apărea, pe neaşteptate, un sentiment de vinovăţie reciprocă sau unilaterală. Vor simţi inconştient că au încălcat regula devotamentului, chiar dacă aceasta nu a fost convenită între ei, chiar dacă nici măcar nu i-au conştientizat existenţa.

Dar motivele degradării dragostei nu sînt neapărat de natură sexuală. Oamenii nu sînt deloc identici, fiecare fiind rezultatul propriei eredităţi şi al propriei istorii personale, inclusiv al biografiei sale erotice. Din acest motiv, susceptibilităţile, deci motivele de a se simţi răniţi, lezaţi în amorul propriu etc., ocupă o plajă teoretic - din păcate şi practic! - infinită. În realitate, ceea ce ne învaţă acest sentiment oarecum inefabil care este devotamentul este tocmai atenţia la susceptibilităţile celuilalt. De pildă, poate ca efect al propriei mele biografii sau poate pentru că, scriitor fiind, mă simt legat de cuvinte, eu sînt o persoană căreia nu-i este suficient să fie iubită, ci are nevoie şi de repetata mărturisire a acestei iubiri. Asta poate deveni plictisitor, chiar iritant pentru celălalt, dar cine te iubeşte, acela te înţelege! În fond, "la început, a fost cuvîntul" şi, între oameni, limbajul are puterea de a institui realitatea. Sigur, fiecare om este şi o colecţie de sensibilităţi, de susceptibilităţi şi chiar de prejudecăţi. Din acest motiv, problema menţinerii dragostei, dincolo de cele între nouăsprezece şi treizeci de luni "sigure", garantate de "specialiştii" americani, ţine exclusiv de fineţea instrumentelor de analiză a acestor trăsături pe care partenerii le posedă, de capacitatea lor empatică, de devotamentul lor. Fiecare om, de pildă, are nevoie, ritmic, de un "cuvînt înţelept", de o "vorbă bună" din partea partenerului. Mai întîi, pentru că, desigur, nimeni nu face mereu doar lucruri proaste. În al doilea rînd, pentru că toţi avem nevoie şi de confirmări exterioare, oricît de puternici, oricît de siguri am fi pe noi înşine şi pe lucrul nostru. În cele din urmă, dragostea, mai ales eternizarea acesteia, este o chestiune de nuanţe, de fineţe psihologică, de tact. Oricît de tumultoasă este o iubire, în absenţa acestor calităţi imperceptibile şi aproape imposibil de definit, ea va fi sortită degradării, dispariţiei, morţii. Iar moartea unei iubiri adevărate este sinonimă morţii pure şi simple. Nu există, probabil, o formă de asasinat mai perversă. Nu există un gest mai cinic decît uciderea dragostei cuiva, sau sufocarea propriei iubiri. Şi, din nefericire, este crima ce nu poate fi practicată decît între fiinţele îndrăgostite. Intervenţiile exterioare nu au nici o putere, dacă nu găsesc o fisură importantă chiar în interiorul acestora, sau numai al uneia dintre ele. În faţa iubirii, pînă şi zeii Olimpului rămîn dezarmaţi, şi chiar cei mai vechi, ai Indiei sau Egiptului. Şi, de fapt, aceasta şi este problema - cum să nu pierzi acolo unde, uneori, pînă şi zeii au trebuit să înveţe ceea ce înseamnă înfrîngerea. Bineînţeles că nu am soluţii, doar dacă se poate învăţa ceva din greşelile altuia. Căci, altfel, nu există nimic mai personalizat decît felul în care îţi trăieşti iubirea. À bon entendeur, salut!


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




2 comentarii

  • iubirea de sentimente
    Adolescenta, 03.02.2012, 20:01

    Iubirea de iubire mai presus decat iubirea de oameni....

  • o impresie de exterioritate
    Clara [membru], 24.07.2007, 08:56


    Despre dragoste. Anatomia unui sentiment
    de Liviu Antonesei


    Un travaliu sciitoricesc remarcabil! O impregnare livrescă reuşită ! Tonul grandilocvent creează însă o impresie de exterioritate în raport cu iubirea.
    Reflecţiile autorului par inspirate mai curând de iubirea pentru sentimentul de iubire decât pentru cei care-l inspiră.

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Liviu Antonesei: Semnele timpului (opinii, dialoguri)
Sageata Liviu Antonesei: Check Point Charlie


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer