Coperta cărții
Traducere de: Anamaria Pop
Teatru
973-7893-02-6

Descarcă pdf
Citeşte un fragment

Géza Szőcs, busurmanul

Despre Géza Szőcs ar trebui să vorbim nu numai în cadrul literaturii maghiare din România, dar şi în cadrul lărgit al literaturii maghiare dinăuntrul şi dinafara graniţelor Ungariei. Şi, nu în ultimul rînd, încadrarea ar viza şi o punere în spaţiul literar european, alături de autori importanţi est şi central-europeni, ca Ismail Kadare sau Milan Kundera. Ceea ce îl apropie pe Géza Szőcs de aceştia este nu atît discursul artistic, ci mai degrabă implicarea în realitatea reală, nevoia de a-şi face auzită vocea în contextul specific al comunităţii care îl identifică şi cu care, dincolo de accentele ironice sau tragi-comice, se identifică el însuşi. Această dragoste patetică şi adesea lipsită de detaşare pentru comunitatea maghiară din Ardeal, uneori încrîncenată, alteori sarcastică fără pic de duioşie, i-a provocat scriitorului suferinţe profunde: de la persecuţia politică din anii '80, cînd miliţianul care-l păzea pe autorul revistei-samizdat Contrapuncte îi scotea foaia de hîrtie din maşina de scris, la tribulaţiile politice ale anilor '90, în care se implică asemenea prietenilor săi români, Mircea Dinescu şi Ana Blandiana. Exilul elveţian început în anul 1986 s-a transformat azi, după un intermezzo dezamăgitor al deceniului 9, într-o rezidenţă budapestană sensibilă la valoarea scriitorului clujean, laureat, în ultimele trei decenii, cu premii importante: de la premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, urmat la scurtă vreme de premiul Herder, la premii literare de prestigiu în Ungaria: Füst Milán, Déry Tibor, Bethlen Gábor, József Attila ş.a.

Autor al peste douăsprezece volume de poezie, povestiri, teatru şi scenarii de film, Géza Szőcs scrie Busurmanii din Crîngul de Jos în anul 1994, piesă publicată în volum aproape imediat, în limba maghiară, şi pusă în scenă la Tîrgu Mureş în 1997 de către regizorul şi dramaturgul Elemér Kinces, la trupa Miklós Tompa.

Tema piesei lui Géza Szőcs, provocatoare şi incomodă, este oportunismul şi relativismul moral care conduc destinul unei comunităţi lipsite de memorie şi, în consecinţă, şi de valori solide, culturale şi de civilizaţie. Alegoria scriitorului se poate aplica fără cruţare şi la destinul românilor şi la cel al moldovenilor sau ucrainenilor, chiar şi la al sîrbilor sau macedonenilor - ca şi al altor popoare şi populaţii care au simţit efectele dictaturii şi inculturii, învăţînd să supravieţuiască prin orice mijloace. Aceste "mijloace" sînt iluminate de piesa lui Géza Szőcs.

Pe scurt, într-o... localitate - numită Crîngul de Jos, care, la o fracturare din 1919 a graniţelor Ungariei, a optat să treacă de partea celui mai puternic, va avea loc vizita conducătorului statului, Sîngemorut, însoţit de regele unei ţări africane. Întîmplarea are loc în 1989, în timp ce locuitorii ştiu că aşezarea va fi demolată, iar ei strămutaţi. Soluţia aleasă pentru a supravieţui este să treacă la mahomedanism, să devină musulmani sau "busurmani" şi să ceară sprijinul şi azilul politic al regelui african, ba mai mult, să-şi schimbe şi culoarea pielii, devenind negri.

Piesa are o structură mai degrabă narativă, decît dramatică, se derulează filmic, mai mult decît scenic. Universul sordid, sugerat de amplasarea acţiunii într-o sală de sport a unei şcoli săteşti, devenită sală de festivităţi, înaintea serbării de iarnă (sfîrşit de trimestru I), este populat de mediocri profesori de toate specialităţile, de la filozofie, istorie, maghiară, germană, la sport şi desen, chimie şi geografie. În timp ce îşi dau unii altora lecţii de istorie şi conduită, ei se ocupă de mici găinării pentru a-şi suplimenta salariul: de la pictat de firme, la tatuaje sau la speculă cu carne. În iminenţa nunţii între profesorul de sport şi fiica unui "cetăţean" înstărit (nemţoaică după mamă şi gata să nască), este aşteptat Helmuth, fratele emigrat al miresei. Acesta, la rîndul său, aşteaptă sosirea logodnicei sale şi a viitorului său socru, ambii olandezi din Africa de Sud, unde tînărul se pregăteşte să re-emigreze, nefiind acceptat nici în Germania, nici în Olanda, datorită maşinaţiilor unui duşman personal, fostul secretar de partid, şi el de origine germană, şi el emigrat. Bîlciul deşertăciunilor este completat de o galerie întreagă de personaje-tipologii, care de care mai derizorii şi mai preocupate de propria micime, nereuşind să se ridice deasupra unei suferinţe de operetă, gen atît de popular în cultura maghiară, la care trimit versurile şi "cînticelele" care se rostesc şi se intonează în scenă, pe fundalul serbării şcolare şi nu numai. Tot la parodia acestui tip de spectacol duce şi corul neindividualizat, format din băieţi de prăvălie, naşi, domnişoare şi domnişori de onoare, elevi, localnici, muzicanţi, oaspeţi, femei, copii. Fără să fie la drept vorbind rurală, dar nici urbană la modul asumat, povestea se derulează într-un registru comic frust, a cărui dominantă este parodia sarcastică. Un exemplu: înrudirea istorică dintre unguri şi turci este un argument pentru exagerarea şi alcătuirea de cronologii fantazante, cu substrat, totuşi real. În încercarea de a justifica gestul convertirii la islamism, unul dintre personaje, profesor de istorie, atribuie ungurilor nu numai aducerea tiparului în Turcia la 1700, dar şi organizarea activităţii pompierilor musulmani, la începutul secolului XX - ba mai mult, demonstrează că o sumedenie de personaje importante, de la generalul Bem pînă la... nepotul lui Horthy, s-au convertit şi ele. Automistificarea devine evidentă în pasaje de genul:

Mihai:
Iar noi ne convertim numai şi numai ca să putem continua lupta împotriva...
Basileios:
Împotriva cui?
Mihai:
Nu se pune problema împotriva cui, ci ca să supravieţuim... luptăm pentru noi înşine, să ne păstrăm propria identitate.
Alecu:
Trăiască propria identitate! Dacă-i permis să mă exprim astfel.

În mod uimitor, literatura dramatică română cunoaşte un text foarte asemănător cu acesta, prin amplasarea ardeleană, trimiterile la continentul negru, la decăderea unui burg altădată populat de germani şi azi invadat de rromi, chiar şi în împrejurimile sale. Dar tristeţea plină de cruzime a lui Géza Szőcs în Busurmanii din Crîngul de jos egalează şi, pe alocuri, depăşeşte în forţă ironia amară a lui Radu Macrinici din A!frica. Distanţa parodică a scriitorului maghiar nu cade în livrescul şi gratuitatea jocurilor lexicale ale lui Macrinici, în schimb este preferată susţinerea ironiei auctoriale prin accentele puse pe frivolitatea şi aerul operetistic cu care această comunitate "busurmană" îşi percepe propria istorie, trecută, prezentă şi viitoare. Tragi-comicul pe care îl invocă autorul în subtitlu este dat de finalizarea soluţiilor izvorîte din uriaşul patrimoniu al unei prostii omeneşti universale şi folclorice.

Traducerea plină de vervă şi invenţie lingvistică a Anamariei Pop sugerează specificitatea limbajului lui Géza Szőcs, pendularea comică între (auto)persiflare şi patetism. Fără să piardă poezia halucinantă a realităţii care nu se mai întîmplă, care stă să se nască şi în care toţi şi-au pierdut încrederea. Nici în această piesă, ca în toată opera sa, scriitorul maghiar nu se dezminte: nu lipsesc aluziile politice, adesea brutale, la un trecut comun româno-maghiar, nu prea îndepărtat:

Helmuth:
Nu aşa. N-ar fi fost voie să părăseşti parohia, să te muţi... poate că s-ar fi schimbat situaţia... poate că enoriaşii ar fi format un lanţ viu în jurul casei tale... poate ar fi fost trimisă armata... dar poate că soldaţii s-ar fi solidarizat cu voi... peste cîteva zile ar fi căzut întregul regim... iar Sîngemorut şi nevastă-sa... după ce ar fi fost judecaţi în regim de urgenţă de către un tribunal militar... ar fi fost ciuruiţi de gloanţele unui pluton de execuţie în curtea unei cazărmi părăsite...
Preotul:
Desigur, putem da frîu liber fanteziei... ce-mi spui tu... e o poveste... dar asta n-are nici o legătură cu realitatea şi cu politica reală... dorinţe... vise... tu eşti poet... nu ştii ce-i posibil... şi ce nu.
Helmuth:
Oare... datorită unui gest special al lui Dumnezeu... sau unui joc întîmplător al istoriei... n-ar fi putut să fie, totuşi, aşa cum ţi-am povestit eu acum?
Preotul:
Niciodată nu s-ar fi putut întîmpla ca-n povestea ta.

Şi tocmai cînd ştim că povestea s-a întîmplat cu adevărat, scriitorul ne spulberă iluziile şi în realitatea reală, nu numai în cea a ficţiunii.

Preotul:
Aici n-o să se schimbe niciodată nimic. Îl alungi pe Sîngemorut... vine Părmorut. E opera Satanei, cît vezi cu ochii...

După care trece brusc în realitatea europeană:

Alecu:
A ieşit bine scrisoarea?
Carol:
Da. Cu multe referiri la europenismul Crîngului de Jos.


Şi, mai departe, înfruntînd, de data aceasta amar, dar şi eroi-comic, o realitate interioară, de care artistul nu poate scăpa:

Helmuth:
Am să merg pentru voi... sau pentru mine... ca să ştiu, pur şi simplu, că n-a fost în zadar. A fost o mare jertfă, dar cel puţin am salvat un sat. Un sat plin de proşti şi de ipocriţi, de oameni antipatici, dar e totuşi satul în care m-am născut.


Jertfa lui Helmuth de a fi primul care devine negru este răsplătită de culoarea impecabilă pe care o obţine, în contrast cu satul care ratează şi această (iluzorie) şansă. Alături de el, sora lui, Liza, cea care trebuie să se mărite, trece prin aceleaşi furci caudine - astfel, ironie finală! copilul pe care-l naşte nu e de mirare că e, şi el, negru. Iar punctul culminant al situaţiei eroului-Helmuth se dovedeşte a fi întîlnirea dintre el şi viitoarea sa familie, rasişti albi din Africa de Sud. Astfel, rîsul amar, ironia permanentă, gradată şi escaladată la maximum ajung la sfîrşitul piesei să se desfăşoare amplu, în scena mult aşteptatei nunţi, despre care autorul ne spune într-o finală didascalie: "Nunta e din ce în ce mai frenetică; seamănă tot mai mult cu petrecerea vrăjitoarelor din noaptea sabatului. Se aude şi marşul; anumite pasaje se tot repetă (...) Reflectorul se va opri pe picioarele lui Helmuth care atîrnă de undeva de sus. Nu se ştie dacă s-a spînzurat sau dacă, agăţat fiind de inelele de gimnastică, priveşte nunta."

Apariţia acestui text în limba română este un gest cultural important. Nu numai prin punerea în circuit a unei piese aparţinînd unui remarcabil şi prea puţin cunoscut scriitor (în cultura română), dar prin lărgirea limitelor înţelegerii propriei noastre condiţii, culturale şi politice. Dacă ar fi român, Géza Szőcs ar face parte fără îndoială din ceea ce se numeşte "generaţia '80", căci cultivă atributele postmoderne ale scriiturii literare cu care ne-au obişnuit şi scriitorii români, extinde situaţiile absurde în parodie, parabolă şi alegorie politică, practică un tip de comic inteligent şi crud, între folcloric şi elevat, între fabulă şi pamflet. Fiind maghiar însă, Géza Szőcs-busurmanul scapă acestor încadrări, deşi nu poate nici el, asemenea lui Helmuth, să scape de propria sa umbră.

0 comentarii

Publicitate

Sus