Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Proză scurtă

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Bogdan Popescu: Vremelnicia pierdută

ISBN: 973-8475-71-6
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sticla vrăjită
Daniel Cristea-Enache
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
În splendidul roman al lui Bogdan Popescu (unul dintre cele mai puternice debuturi în proză din ultimii ani), realitatea ia, de fiecare dată, înfăţişarea pe care i-o dau vorbitorii, modificându-şi contururile de la unul la altul. Din cauza logoreei şi a divagaţiei personajelor, povestirile lor sunt stufoase, arborescente, mergând pe mai multe cărări narative şi ascunzând, în interior, alte şi alte poveşti. Începutul e cuminte, realist, după care monologul se întinde ca o cocă şi capătă cele mai năstruşnice forme. Toţi o iau "mai pe departe", "mai pe ocolite", promit că vor lămuri lucrurile "mai pe urmă", "când o veni timpul", revin la trunchiul iniţial ("ca să nu-mi uit vorba"), se hotărăsc să spună tot ("hai să-mi dau drumul") şi ajung, încet-încet, la o poveste "niţeluş mai lungă"; iar de aici, bineînţeles, la o alta care "e lungă şi începe undeva mai în urmă". Finalul cade deodată, făcând legătura cu începutul şi arătând, implicit, lunga distanţă parcursă.

Cine sunt povestitorii? Nea Mitu, "păcătosul"; Moşu, fost secretar la primărie, uns cu toate alifiile, zgârcit în mod patologic, pe deasupra; prima lui nevastă, acum o bunică având multe de istorisit (şi un blestem de proferat); a doua lui nevastă, o "hăbăucă" mioapă şi intelectuală (vorbeşte franceza, pictează), venită din alte părţi şi complet nelalocul ei printre ţăranii din sat; un ins care ajunge pe o ploaie torenţială la acelaşi (omniprezent) Mitu, parcă anume pentru a-i da prilejul unei noi povestiri; un soldat de la trupă aflat în arest, aşteptându-şi pedeapsa pentru fuga din unitate; un elev "copt", om în toată firea făcând seralul şi muncind la aeroport; un fost tovarăş al Moşului (secretarul primăriei), care a pus cu el, demult, o vie, şi care acum spune povestea lui Daie Gulu, cel-ce-nu-poate-să-moară; un pândar la cimitir, Nae Cuţitaru, care comunică, într-un mod incredibil de firesc, cu "Tata Dumnezeu de Sus"; un "înger neisprăvit", îndrăgostit în copilărie de învăţătoarea lui, şi care de atunci, de la acea primă dezamăgire erotică, începe să se joace – foarte convingător – "de-a mortul"; un orb, vindecat miraculos de o fiinţă ea însăşi miraculoasă, Sfânta de pe Vale; în fine, un ultim narator (deopotrivă necreditabil şi neidentificabil) care îi dă din nou cuvântul lui Mitu, pentru a spune cea din urmă poveste: În satul cu sfinţi...

Pe lângă abundenţa poveştilor şi a povestitorilor, se observă o deplasare, tot mai evidentă de la un anumit punct, dinspre codul realist înspre cel fantastic. Incertitudinile se aglomerează pe parcurs şi explicaţia logică, raţională nu mai este funcţională. Realismul suculent mi se pare numai un înveliş (cel exterior) al acestei proze auditive. Numeroase scene şi portrete ies într-adevăr din povestiri pentru a contura o lume plină de viaţă şi culoare, o lume rurală surprinsă în articulaţiile şi particularităţile ei. (Şi nu doar o lume rurală, dat fiind că poveştile înşirate schimbă de multe ori "locaţia"; se perindă prin ele destule scene urbane.) Dar nivelul acesta strict realist e depăşit repede, prin răbufnirea la suprafaţă a unei subrealităţi profunde şi inalterabile în substanţa ei: tocmai acea veşnicie pe care – în opinia lui Eugen Simion – satul imaginat de Bogdan Popescu nu o mai naşte. De la un anumit moment, suceala personajelor impresionează mai puţin decât suceala lumii lor. Prin contagiune directă, ea devine un simptom pentru satul cu sfinţi, în care apar câteva personaje stranii: unul care nu poate să moară (Daie Gulu), altul care ajunge să stea de vorbă cu Dumnezeu şi, mai relaxat, cu morţii din cimitir (Nae Cuţitaru), un al treilea care struneşte, cu închipuirea, zborurile fantasmatice ale unor oameni cărora le-au crescut aripi ("îngerul neisprăvit"), un al patrulea, supranatural de-a dreptul, care se perpetuează sub forma unor "avatari" (Sfânta de pe Vale)... E momentul să precizez că povestirile narate au o ramă (şi încă una dublă). Sunt încadrate, mai întâi, de nişte secvenţe puse sub titlul Amintiri prefăcute (şi oferind indicii şi cârlige pentru a prinde mai bine povestea ce urmează), iar apoi, de o foarte subţire "şipcă" non-realistă: povestea unei Strămoaşe născute "cam în aceleaşi locuri", dar "cu câteva veacuri mai în urmă". Şi strămoaşa aiasta, care s-a născut bătrână, apare de-a lungul cărţii într-o evoluţie inversă, întinerind şi făcându-se tot mai frumoasă cu fiecare an, cu fiecare capitol...

Satul din Vremelnicia pierdută îşi secretă astfel, inepuizabil, miturile proprii, extrăgându-şi din ele veşnicia. Prozatorul înmoaie textul într-un dizolvant puternic, cu suficientă aciditate pentru a amesteca apele, culorile, substanţele. La finalul ultimei povestiri a cărţii, suntem în plin fantastic. Oamenii zboară, ca în picturile lui Chagall, şi, în plus, le cresc literalmente aripi de zburătoare. Unul singur, "când s-au apucat lucrurile s-o rupă Dincolo", se metamorfozează în peşte şi devine "stăpânul Bălţii". Interesant: într-un alt roman apărut nu demult, Lia Mora al lui Dumitru Ungureanu, finalul era, tot aşa, unul al metamorfozelor – numai că fiinţa omenească trecea acolo succesiv prin mai multe ipostaze ale regnului: peşte, pasăre, şarpe... Aici, se ajunge la un fel de Eden resuscitat, toate făpturile (căci oameni nu mai pot fi consideraţi!) trăind în deplină armonie. Până când apare iar vrajba, şi creaturile încep să se mutileze unele pe altele...

Bogdan Popescu, autorul de fapt şi de drept al tuturor acestor poveşti, jonglează cu multă abilitate cu elementele, fără ca aceasta să însemne o anulare a greutăţii lor. Nu dexteritatea lipseşte, în general, scriitorilor noştri, experţi în prestidigitaţia epică, lirică ori dramatică. Spre deosebire de mulţi dintre ei, tânărul nostru prozator are o viziune proprie, originală, precum şi forţa de a-i da formă, într-o epică umoristică şi gravă, realistă şi fantastică, în registre şi cu modulaţii diferite. Universul creat este pe cât de plin, dens, pe atât de greu de uitat, memorabil. Bunăoară, această sticlă vrăjită, feeric-încăpătoare: "Pe un dulap din lemn cioplit de o mână de meşter adevărat stătea cu mândrie, ca să fie văzută de toată lumea, minunea cea mare a odăii: sticla cea vrăjită. Nepotul nu izbutise încă să-nţeleagă cum de încăpuseră pe gâtul îngust al sticlei atâtea minunăţii. Înăuntru se aflau o corăbioară cu pânzele întinse, scoici şi nisip pe jos, o roată, o ancoră, o cruce cu Iisus răstignit pe ea, o goambă aurie de lemn, un felinar, nişte cleşti, o scăriţă, o nicovală cu ciocanul deasupra. Toate acestea erau prinse de carnea sticlei cu sârmuliţe subţiri, tremurătoare."

Dacă ne gândim bine, într-o astfel de sticlă ar putea încăpea şi proza realist-fantastică a lui Bogdan Popescu.




1 comentariu

  • Copilarie
    peachy [membru], 07.01.2008, 10:00

    Acest sat este real...este viu....este frumos...si este plin de povesti!
    Acolo mi-am petrecut copilaria...acolo am invatat sa merg, sa vorbesc, sa ma bucur;acolo, in curtea bunicilor mei plina de lalele.
    Tin minte si acum povestile pe care mi le spuneau bunicii, iarna, langa soba, la lumina lampii cu gaz.
    Regasesc atat de multe povesti familiare in aceasta carte, si ma bucur sincer, ca cineva a avut timp sa relateze o particica din istoria acestui sat minunat.

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Cuvânt înainte, Eugen Simion


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer