Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Proză scurtă

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Bogdan Popescu: Vremelnicia pierdută

ISBN: 973-8475-71-6
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
AMINTIRI PREFĂCUTE




Era vară şi plouase toată dimineaţa mărunt, ca în noiembrie. Pe drum treceau din când în când oameni grăbiţi, înfăşuraţi în pelerine albastre de plastic sau cu saci pe cap. Casa era pustie, curtea la fel. În spate, raţele se bălăceau în apa noroioasă şi închideau, cu o fericire prostească de fiinţe împăcate cu lumea şi cu tot ce li s ar fi putut întâmpla, ochii mici şi tâmpi. Casa, rece şi însingurată, avea pereţii odăilor înalţi, aşa cum îi vrusese tatăl tatălui, în urmă cu vreo jumătate de veac. La vremea aceea, era cea mai semeaţă casă din sat, că oamenii de acolo, chiar şi ăi bogaţi, făceau încăperile strâmte şi joase de trebuia să intri cocârjat. Şi până la urmă, ce ţi trebuia să stai în picioare în odaie? Acolo merge omul să se culce şi să se odihnească, nu să joace şi să ţopăie cu scăfârlia până la cer. Dar casa era, în acea zi de vară cu ploaie de noiembrie, întunecoasă, pustie şi singură. Zgomotele şi priveliştile de afară intrau din ce în ce mai rar şi mai greu prin ferestrele cenuşii. Perdelele erau sfâşiate, destrămate, atârnau din ele aţe ca dintr o pânză de păianjen stricată. Pe jos zăceau azvârlite, care încotro, gogonele murate, gherăite şi mursecate de colţi de pisică. Vreme de o săptămână, rămăsese închisă în casa părăsită o pisică tărcată. Dormea prea bine în cuptor atunci când stăpânii încuiaseră uşa. Mai apoi, îmboldită de foame, ieşise din ascunzătoare. Vreme de o săptămână urlase şi se hrănise cu gogonele murate dintr o oală de pământ pe care o dărâmase pe podea. Un cuţit de vânătoare cu prăsele din corn de căprior era înfipt într o grindă. Atârna de el şi parcă se legăna uşor, gata să dea glas, un clopoţel legat cu o fâşie de piele. Mai devreme, încă se mai văzuseră, prin geamuri, oameni tăcuţi. Pe drum, căruţele umblaseră fără să scârţâie ori să zdrăngăne, caii aveau copitele înfăşurate în bureţi groşi. Le erau pieile ude şi lucioase şi trăgeau în ham de parcă s ar fi dus să moară. În căruţe oameni ghemuiţi în folii de plastic din care ieşeau numai mâinile ce struneau hăţurile. Undeva, mai departe, se zărea vecinul cel singur şi rupt de restul lumii. Făcea nişte mişcări ca sub descântec, fără rost, mute, printre aburii ridicaţi de răsuflarea pământului. Apoi, toate începură să dispară. Geamurile se înnegreau din ce în ce, oamenii se topiră încet, în tăcerea cea mare. Pustiul se făcea stăpân peste toate. Numai singurătatea bântuia, durându se pe sine, scheunând ca un câine pe moarte. Nu se mai simţea nimic. De abia, ca prin valuri groase de bumbac, ochiul căta după o lucire, urechea se încorda în aşteptarea vreunui zgomot. Şi, când totul era gata să cadă în moarte vremelnică, de afară se auzi poarta scârţâind. Omul intrase anevoie în curte, sprijinit în toiag. Nici nu se închisese bine poarta în urma lui, că el şi începuse să vorbească. La început, nu se auzeau decât nişte mormăituri nedesluşite dar, cu fiecare pas în susul potecii pietruite, vorbele se făceau mai rotunde şi mai auzite. Moşneagul nu era singur. În jurul lui, ca un stol de grauri, se învârtejeau oameni ca nişte umbre uşoare. Bătrânul nu părea să i bage în seamă, deşi ei parcă se dădeau de ceasul morţii să i intre în priviri. Ploaia se oprise şi soarele începuse să se arate atunci când moşul, ajuns pe prispă, pusese fiecare umbră la locul ei şi se apucase din nou să vorbească încet, ca pentru sine...

*
**


(Pe vremea asta, dar câteva veacuri mai în urmă, se năştea, cam în aceleaşi locuri, Strămoaşa.)


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




1 comentariu

  • Copilarie
    peachy [membru], 07.01.2008, 10:00

    Acest sat este real...este viu....este frumos...si este plin de povesti!
    Acolo mi-am petrecut copilaria...acolo am invatat sa merg, sa vorbesc, sa ma bucur;acolo, in curtea bunicilor mei plina de lalele.
    Tin minte si acum povestile pe care mi le spuneau bunicii, iarna, langa soba, la lumina lampii cu gaz.
    Regasesc atat de multe povesti familiare in aceasta carte, si ma bucur sincer, ca cineva a avut timp sa relateze o particica din istoria acestui sat minunat.

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Cuvânt înainte, Eugen Simion


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer