Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Proză scurtă

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Bogdan Popescu: Vremelnicia pierdută

ISBN: 973-8475-71-6
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cuvânt înainte
Eugen Simion
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Tabletă de tânăr prozator


Am atras demult atenţia asupra acestui excepţional prozator din şcoala lui Marin Preda şi Nicolae Velea şi am aşteptat debutul lui editorial pentru ca, având toate textele în faţă, să pot scrie despre subtilităţile limbajului său epic. Debutul a întârziat peste aşteptări din pricina unor editori care, puşi pe căpătuială rapidă, n-au vrut să rişte cu prozele unui necunoscut. L-au dus ani în şir cu vorba şi, apoi, fără nici o explicaţie, l-au abandonat. Moravuri. Mentalităţi...

Bogdan Popescu este un tânăr profesor de franceză la un liceu bucureştean. Vine de undeva, din sud, dintr-un sat din zona Giurgiului. Este un intelectual subţire (eseurile lui dovedesc acest fapt) şi este un om timid şi fermecător. Are opinii literare pe care nu i le schimbi cu una cu două şi, când scrie despre cărţi (în Caiete critice), dă de regulă judecăţi drepte. A scris mult despre romancierii din generaţia lui (nouăzeciştii) şi a scris bine. Ca prozator ocoleşte, dacă înţeleg bine lucrurile, scenariile postmoderniste, scrie despre dramele existenţiale, nu despre modul cum se constituie naraţiunea. Nu stă, cu toate acestea, departe de spiritul timpului, este un realist modern, lucid, cu o remarcabilă intuiţie a oralităţii. Este un auditiv din clasa lui I.L. Caragiale şi Marin Preda. Aude bine şi vede nu monstruos, ci cu îngăduinţă şi bunătate slăbiciunile individului contemporan. Iau un singur exemplu: povestirea Păcătosul. Un fost paznic sau îngrijitor de şcoală sătească, Nea Mitu, vine să ceară ceva de la directorul şcolii. Dar până să solicite vopseaua de care are nevoie, el povesteşte la infinit despre adversarul şi concurentul lui, Mielache, noul angajat. Reclamaţia este o lungă poliloghie, foarte autentică sub raport estetic. Nea Mitu amestecă lucrurile, schimbă fără avertisment planurile temporale, trece de la una la alta, într-o savuroasă beţie de cuvinte. De la Mielache ajunge la alt îngrijitor, mai vechi, Vasile, şi de aici la suferinţele unei domnişoare suplinitoare... La urmă, descoperim că evenimentele s-au petrecut în alt timp şi că duşmănia dintre Nea Mitu şi concurentul lui, Mielache, se încheiase tragic...

Stilul este acela din O adunare liniştită, sincronizat cu mentalităţile ţăranului de azi. Iese o proză estetă, deschisă spre fantastic, scrisă de cineva care i-a citit bine pe sud-americani şi, repet, este foarte atent la felul în care vorbesc indivizii. Ţin să precizez: nu-i o proză nostalgică, idilizantă, este, înainte de orice, o (bună) petrecere cu vorbe şi o deschidere, foarte iscusită, spre istoria fără istorie, dacă-i putem spune astfel: existenţe mărunte, uitate, întâmplări tot mărunte, personaje care nu se ilustrează decât prin vorbirea lor pitoresc incoerentă, prin încurcăturile în care intră şi ameţelile prin care trec, urmărite de un narator inteligent şi bucuros de toate aceste treceri şi petreceri ale eroilor săi...

O tipologie originală iese, la urmă, din aceste proze lucrate bine, la gherghef, o tipologie care seamănă şi, mai ales, nu seamănă cu aceea pe care o ştim din scrierile lui Marin Preda, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea... Seamănă, de pildă, prin "sucelile" personajului şi prin bogăţia registrului său verbal, dar se diferenţiază prin alte note, esenţiale. El nu mai este, de fapt, ţăran, şi satul în care trăieşte nu mai este satul creator de mituri, locul în care se naşte veşnicia... Toate s-au amestecat, istoria a dat buzna peste aceşti oameni, şi adunările liniştite în care să domine, seniorial, inteligentul Paţanghel, nu mai sunt posibile. Bogdan Popescu observă cu fineţe aceste mutaţii şi creează o tipologie pe care n-o uiţi uşor. Un prozator autentic, un debut realmente remarcabil, în fine, o speranţă a prozei româneşti, iată ce-aş vrea să spun, pe scurt, despre acest tânăr autor care iese, în fine, la suprafaţă...

25 noiembrie 2001




1 comentariu

  • Copilarie
    peachy [membru], 07.01.2008, 10:00

    Acest sat este real...este viu....este frumos...si este plin de povesti!
    Acolo mi-am petrecut copilaria...acolo am invatat sa merg, sa vorbesc, sa ma bucur;acolo, in curtea bunicilor mei plina de lalele.
    Tin minte si acum povestile pe care mi le spuneau bunicii, iarna, langa soba, la lumina lampii cu gaz.
    Regasesc atat de multe povesti familiare in aceasta carte, si ma bucur sincer, ca cineva a avut timp sa relateze o particica din istoria acestui sat minunat.

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Sticla vrăjită, Daniel Cristea-Enache


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer