Harta recifului submarin
Radu-Ilarion Munteanu
Primul volum pe care Editura LiterNet i-l publică Andei Moculescu nu-i străin de o doză de paradox. Înainte de a redacta prezentarea de faţă, mi-am reîmprospătat informaţia minimală despre autoare. Am constatat că Anda Moculescu fusese printre primii prieteni si colaboratori ai echipei LiterNet, care i-a publicat nu mai puţin de 10 texte de proză scurtă în volumul IV al Antologiei LiterNet. O bună bază potenţială pentru un volum, ai zice. Fără a cunoaşte contextul momentului, dar pe baza traiectoriei ulterioare observabile (şi nu întâmplător folosesc un termen cu conotaţie în fizica teoretică) a tinerei specialiste în sociologie, presupunerea cea mai plauzibilă pare a ţine de amestecul de luciditate, perfecţionism, plus acel 2-3% instabilitate artistică.Anda Moculescu s-a ilustrat până acum public în poezie şi proză scurtă. Am o idee vagă despre un proiect de roman, aflat într-un anume stadium de elaborare. Dar privesc cu o urmă de suspiciune clasificarea materiei literare produse de autoare. Am impresia că Anda pune acelaşi aluat, preparat din noroi uscat, mătasea broaştei, meditaţie solitară, cristal sublimat şi pulbere de stele, plus câteva ingrediente secrete, în forme pe care scrie "poezie" sau "proză", suflă peste ele câte un gând delicat şi arzător, iar din cuptor (era să zic athanor, dar m-am oprit la timp) ies poeme, pe care, iată, un periodic electronic de seriozitatea şi prestigiul lui Respiro i le publică, după cum alte periodice, nu mai puţin electronice, unele chiar mai entuziaste, precum Avangarda, Argos, Sfera, Asalt, dar şi publicaţii tipărite pe hârtie (Suplimentul de marţi) îi publică proza.
Volumul pe care vă invit să-l parcurgeţi are un titlu deruntant. Evident, "Ciobul de sticlă şi Ionescu" sună fără echivoc a trimitere la Urmuz. Cât e provocare, cât e cheie de lectură oferită? Cine e provocat, mai ales? Cititorul, Urmuz însuşi, de ce nu chiar autoarea? Chiar din a doua pagină de text, în poemul intitulat limpede "Ciobul de sticlă", autoarea i se adresează direct acestuia:
sufletul meu era tot o oglindă
sfărîmată în ţăndări
şi în fiecare ciob erai tu,
tu, cetitoriule,
tu, soartă...
sfărîmată în ţăndări
şi în fiecare ciob erai tu,
tu, cetitoriule,
tu, soartă...
Dar nu va continua să-l ia de confesor pe "cetitoriu", căci exact din următorul poem intră în dialog directu cu Dumnezeu. Nu e, fără îndoială, nici primul, nici ultimul poet care o face. Care i-ar fi, atunci, argumentele specifice? Definitorie imi pare mărturisirea: cînd fără mînie / am fost crescută, / uită-te, Doamne, / pe unde treci... Fără mânie, aici e cheia descifrării amestecului diafan, de praf de aripă, de respiraţie de îngeri (cam mulţi, totuşi), cu care dialoghează, doar pentru a exista şi o raportare la persoana a III-a, la Acel ce limite n-are.
Dar relaţionarea cu demiurgul şi funcţionarii săi angelici nu este neapărat un act de credinţă, cu atât mai puţin unul de tăgadă, este o referinţă existenţială şi nici măcar pentru toată lumea, ci practic doar pentru sinele poetic. Totuşi această reducere nu-i nici pe departe rezultanta egocentrismului, ci mai degrabă a conştiinţei estetice de sine, subînţelegând, dar numai implicit, datoria aferentă de a aduce mărturie ca scriitor.
Nu-i lipseşte poetei nici doza decentă de autoironie ("şi totuşi persistă în mine o bucurie / cu iz de parfumerie"). Dar doza nici nu trece în zona exprimării vreunei tensiuni ontologice. Ego-ul poetic, deşi îşi mărturiseşte sursa vitală într-o anume durere (Doamne, dar din ce altă materie primă se poate face poezia?), posedă o fericită linişte de sine, căci a spune doar siguranţă ar fi fost incomplete şi a spune împăcare ar fi fost la fel de inexact ca şi mulţumire. Poemul intitulat "Zodia Gemenilor" este emblematic, ca autodefinire şi asumare de sine. Atitudinea faţă de demiurg, pe plan poetic, e cel mai bine exprimată astfel: Doamne al meu, / mă conving că exişti / fiindcă văd: / e atîta încredere oarbă / în toate gîndurile, / încît îmi întorc şi celălalt obraz, / mai curînd, / să se bucure!
Mie fragmentul citat îmi sună consonant cu concluzia unui oceanolog evreu care a demonstrat cum a putea trece Moishe cu 600.000 evrei peste braţul apusean al Mării Roşii, păşind peste un recif dezgolit impudic de furtuna sincronizată cu un reflux: Cred că Dumezeu conduce lumea prin intermediul legilor fizicii.
Prieten cu sine sau nu, ego-ul poetic al Andei are orgoliul lucidităţii de a reduce proporţiile dialogului cu demiurgul, către finalul ciclului "Ciobul de sticlă", la mărturisirea proporţiilor reale. Ştie că nu e nici Michelangelo, nici Arghezi. Dar este cine şi ce ştie că este.
Tonul din partea a II-a, IONESCU, se schimbă. Lirismul meditaţiei cu faţa spre cer e înlocuit de aciditatea ironică de factură vag soresciană, coborând frust în cotidian. Un cotidian poetizat, am zice cu mai aplicată tuşă de culoare decât spaţiul invocativ al "Ciobului de sticlă". Aici, însă, surpriză: climaxul trăirii poetice vine pe neaşteptate odată cu identificarea, touşi discret ironică, cu nemuritoarea Alice. Ceea ce iarăşi îmi evocă un gând, preluat indirect de la unul din probabilii profesori ai Andei: sociologia este un hibrid al artei cu matematica. Finalul volumului se cheamă chiar "Parabola statiscticii" şi posedă substanţă lirică remarcabil concentrată, dar acest final e pregătit cu real instinct scenic, de penultimul poem, "Lecţia diavolului", incorporate în volum din cele validate de publicarea în RESPIRO şi care constituie contraponderea ideatică a dialogului liric cu Dumnezeu-demiurgul, contrafortul arhitecturii volumului şi, nu în ultimul rand, contrapunctul muzical al spectacolului care se încheie.
Doar două remarci: citite din zbor, poemele Andei Moculescu pot părea uneori naive, doza inerentă de banal, pare a avea rolul de vas de expansiune. Dacă crezi, într-adevăr, că Dumnezeu conduce lumea prin intermediul legilor fizicii, n-ai nevoie nici să calculezi intensitatea furtunii care ar dezgoli, impudic, reciful poetic, cu atât mai puţin să trăieşti acea furtună. Poţi trasa fără greş traseul pietrei bătute de valuri, dacă ochiul tău, cetitoriule, ştie să vadă dincolo de ecranul albastru-verzui.
În sfârşit, dar nu în ultimul rand, tot ce am spus despre sinele poetic al Andei Moculescu are perfectă acoperire pe plan uman. Dar descoperirea omului devine o problemă individuală a cititorului generic. Redactorul s-a oprit, decent, la graniţa poetului.
