Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Poezie

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Marta Petreu: Aduceţi verbele

ISBN: 978-973-122-018-5
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aduceţi verbele
Nicolae Manolescu
Descarcă în format pdf
Dintre debuturile de poezie ale primelor luni ale anului 1981 se desprinde acela al Martei Petreu: Aduceţi verbele. Poeziile ei au, de pe acum, o anumită notă personală, vizibilă de îndată în cerebralitatea laconică şi în tăietura exactă şi fină a frazei, ca o incizie chirurgicală. Este un lirism rece şi intelectual, cultivînd apoftegma, definiţia, reflecţia scurtă, ca o piele bine întinsă pe oasele ideii: "Luciditatea ca un ţap în rut"; "Înăuntru e creierul tînăr / pofticios - vulpe veşnic gravidă"; "Trupul: unica mea singurătate"; "În acest spaţiu imaginaţia se descompune ca o zidărie"; "În vecinătatea durerii teroarea are bot de lapte"; "Moare în Marta zi de zi o femeie" etc. Multe din aceste imagini sunt de fapt nişte concetti, căci poezia Martei Petreu e înrudită cu a "manieriştilor" de felul lui Florin Mugur, Ion Mircea, Emil Hurezeanu sau Eugen Suciu, cu toate inevitabilele diferenţe. E ciudat, dar, deşi absenţa (ori chiar interzicerea) senzualităţii, şi preferinţa pentru idee, nu defeminizează complet poezia Martei Petreu. Aici e un punct ce merită să stăruim. "Semnele" feminităţii - exterioare sau interioare - sunt peste tot: cutia de pudră, rujul "etalat cu francheţe" şi chiar cîte o puternică metaforă a sensibilităţii: "Cu o floare dacă mă atingi / mă umplu de clopote." E adevărat, pe de altă parte, că aceste semne le găsim mai uşor (dacă nu chiar exclusiv) în ciclul secund al cărţii, care conţine probabil lucruri mai vechi şi în care epura lirică e la începuturile ei. Poeta încă se mai întreabă: "Cum să scriu poeme tandre - mă întreb, / cum să scriu?". Sau, mai subtil: "De cît orgoliu ar fi nevoie pentru ca ideile să devină senzaţii?". Aceste poezii au încă, în frăgezimea lor sensibilă, acel aspect biografic, trăit, de experienţă sau de impresie nemijlocită, care se va topi ulterior în lirismul pur cerebral din primul ciclu. Iată Binecuvîntată este candoarea: "În noaptea asta îţi voi vorbi despre mine. / În noaptea asta trupul meu e trist. / Prinţul cărţii moare în fiecare pagină / de abstractă căldură a familiei. // Binecuvîntată este candoarea din cutia de pudră! / Prinţul cărţii moare în fiecare / şi tot moare". Tezele neterminate despre Marta şi Alte teze neterminate..., piesele de rezistenţă ale acestei a doua secţiuni, seamănă cu nişte stenograme de impresii, unele foarte directe, altele avînd deja acel halo transfigurator, care anunţă formula din celălalt ciclu. Din aceste conspecte sau crochiuri lirice, nu lipseşte inflexiunea ironică a vocii: "Scriu acest poem pentru gloria personajului principal". După cum nu lipseşte nici declararea pro-forma a renunţării la Sentimente în favoarea Verbelor (sunt chiar titlurile de cicluri), sau, mai exact, deocamdată, a substituirii lor posibile: "Îngăduite fie azi substituirile între verbe şi starea reală / în locul eroului principal vom pune confuzia Martei // nici un cuvînt despre solstiţii / nici un cuvînt despre dragoste. // Maestrul mătură peroanele gării: // Viaţa presată între cotoarele cărţii / starea de furie / terorizînd sămînţa în cărţi apocrife".

Verbele din celălalt ciclu trebuie înţelese ca pluralul latinesc verba. Cuvintele adică: din Prefaţă ne dăm seama că ele sunt, în ochii poetei, un succedaneu al Verbului, al Cuvîntului dintîi, cu pretenţia lui de a numi şi de a conţine toată înţelepciunea lumii: "Priviţi faptele cele umile în umbra Verbului / (numai hîrtia poartă amintirea înţelepciunii). / Apropiaţi-vă: / sub această tunsoare nefeminină / stă Numele - duios anacronism al poemului. / aici se află jocul cu verbele / şi lecţia de istorie / a faimei mele". Cuvintele (nu Cuvîntul!) face poezia, iar poezia e mai reală decît realitatea. Poemul titular al cărţii Martei Petreu e plin de trufie: "Noi intrăm în carte cu trufie / şi spunem: // Un poem de dragoste / e mai adevărat / decît o noapte de dragoste. // Un poem al spaimei / e mai cumplit decît spaima. // Un poem despre moarte / e mai real decît moartea. // Noi intrăm în carte / şi spunem: / verbele / aduceţi verbele / pentru Cina cea de taină". E o pretenţie, aceasta, a tuturor manieriştilor. Dar pluralul e, în acest caz, mai puţin pretenţios, decît singularul şi nu conduce la o poezie de rostire ceremonioasă, incantatorie, ci la una aproape firească; şi nu o orfică experienţă vor transmite poeziile, ci una prea umană. Cu adausul că uman înseamnă raţional, la Marta Petreu, şi facultatea ce domină în lirica ei este inteligenţa.

Organul cel mai cîntat este creierul. "Nimic despre carne: / acest cuvînt fraged a murit", afirmă poeta în stilul ei atît de lapidar. Tezele despre creier, poem de o mare frumuseţe, debutează cu invocarea acelei "zone neprotejate" a fiinţei pe care creierul o contemplă cu umilinţă resemnată cum şi-ar contempla umbra de care nu poate scăpa: trupul. Versurile merită să fie citate în întregime pentru expresiva lor claritate: "Mereu rămîne o zonă neprotejată: un dans pe nervul optic / o căţea cu limba adînc sub zăpadă / protestul retinei la lumina solară / aorta ce picură ritmic. // Forma rotundul frigidul senzuale sub ploaie. // Cît putem trăi înfrăţiţi cu teroarea? - trupul neted / Copită grajd al cuvîntului. // Nu uitaţi privirea - provincia aspră / auzul încăpător al marionetei / această piele somnolentă porii de sticlă. / Umilitor de singur creierul meu se contemplă / în reliefuri externe". Despărţirea de sentimente - de o sensibilitate la fel de "obscenă" ca şi memoria - este şi mai radicală în Teze despre singurătate. "Orice femeie miroase a foliculină şi var / niciodată a răşini a chinină"; versuri aproape dizgraţioase în puternicul lor accent polemic, dar extrem de caracteristice, pentru o poezie închinată celebralităţii şi purităţii ideale a unei fiinţe-de-creier. (Acest program poetic nu e cu desăvîrşire străin de Ion Barbu, deşi poeziile Martei Petreu sunt de o factură deosebită). Femeia de foliculină şi de var moare în fiecare zi în poetă, care-şi refuză amintirile ca şi emoţiile: "Îngăduitor de-aş fi cu mine în această dimineaţă: / somnul meu abureşte ca-o cînepă caldă. / Şi adun evenimentele: / creierul meu - un chihlimbar locuit de lupi / tandreţea mea - o duminică oarbă". Ironizată este şi confesiunea lirică - mod al biograficului de a intra prin porii poemului - în Teze despre zilele faste, poem la fel de admirabil ca şi precedentele: confesiunile sunt "mici capricii lichefiate ca un creier mort". Identitatea însăşi a fiinţei ce se contemplă din afară cu atîta răceală e pipăită cu mirare ca un lucru străin: "Da / stau în mine mă locuiesc cu oarecare indiferenţă / cu stimă cu afecţiune / (noi nu atingem problemele puterii) / fără evenimente fără presimţiri aceste zile în care / îmi pipăi identitatea / ca pe-un bărbat străin ce-mi doarme-n braţe." În aceste condiţii, speranţele sunt comparate cu nişte "viermişori (care) ne ling spinarea", mîngîierea ca un "masaj pe riduri", "senzualitatea se manifestă ca frica - desfigurează". sau: "Fragilitatea Martei - un exces de adrenalină / luciditatea - cianura dintr-o vişină crudă". Ergo: "timp fără dragoste: / un dumnezeu hipofoliculinic veghează biografia". Fiinţa femeii a fost, astfel, redusă la chimismul care o determină din interior. Raţionalitatea privirii aruncă o dată cu sentimentul, sensibilitatea, memoria şi celelalte, orice umbră, orice mister. rămîne superficial scăldată în orbitoare lumină: "Nici o îngăduinţă pentru mistere / nici o îngăduinţă. // iată Gloria: o piele bine întinsă".

Cu aceste versuri din Iată gloria, se încheie ciclul: punct final, totodată, al unei experienţe foarte originale şi radicale de a defeminiza poezia sau (şi) de a miza liric doar pe cerebralitate. S-a putut înţelege din puţinele citate ce coerenţă are experienţa tinerei poete şi, totodată, ce superbe sunt versurile ei. Aduceţi verbele promite, ca atîtea din cărţile de debut din ultimii ani, de la ale lui Emil Hurezeanu şi Traian T. Coşovei la ale Magdalenei Ghica şi Mircea Cărtărescu, un poet foarte înzestrat, o speranţă pentru literatura de mîine.

(România literară, nr. 16, 1981)




1 comentariu

  • Numai bine!
    Viscol, 01.08.2016, 22:40

    Foarte bine spus si tot respectul pentru doamna Marta!!!

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer