Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Poezie

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Anca Anghel Novac: Exerciţiul urmei

ISBN: 973-7893-37-9
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Exerciţii de lectură
Daniel Bratu
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
În fiecare clipă, transformările ne cuprind, sunt vârste ale cuvântului care, se ştie, la început a fost. Tablele de valori, construite pe scările timpului, suportă în permanenţă prefaceri, iar jocul profund al relativităţii desface urmele, inoculând teama pistelor false.

Anca Anghel Novac are curajul decriptărilor în viziune etic-finalistă, în versuri de concizie extremă şi eleganţă, concretizând valori ale esenţelor, în explicitări filosofice complexe, cu infiltraţii stănesciene(„...originea pură se lasă atinsă/ iar lumea este a noastră prin transparenţă...” - axiologia formei), analizând cu nuanţe de maxim umbrele sfâşiate ale iubirii, în porţiuni de revoltă şi ritm de incantaţie, uneori („...îmi arde şi arde o supărare scundă bătătorită cu grijă/ şi plâng, îţi tot plâng îngheţul surâsului mut...” – fiziologia tăcerii), construind cadrane de ceasuri cu forme de inimi prelungi, topite în tăceri şi orbiri de cuvinte („...esenţele se jucau de-a v-aţi ascunselea în spatele cuvintelor/ tu-mi răsăreai orb cu o carte în mână” - Limită), călătorind secvenţial prin îngustări ale suspinelor şi trecerilor inversate, între ape şi corăbii („...te ştiam singur pe o corabie de gheaţă/ în urmă ceremonia rămânea neîntâmplată” - clepsidră), iubind senin, referenţial şi ironic („...castanele ne aşteptau oricum fierbinţi/ ... frunzele ne chemau acoperind din urmă/ mereu până de peste gură, pe umeri în jos/ şi azi ca şi ieri/ mi se făcuse de toamnă” – autumnală), delirând fermecătoare, exuberant şi ritmat, cu inflexiuni de ploi marţiene („...ploua imbecil de frumos, ploua a nesfârşire/ în ropote alunecam, rafalele se adunau în mine...” – ploaie de vară), prelucrând ludic limitele dure, nemiloase, ale erotismului virtual („...îmi fierbinţeai buricul degetelor/ timpul aluneca precum sângele/ tic-tac mereu de talie mă prindea/ cu ochii pe ceas orgasmul mirării/ mai rătăcea o tăcere” – inflexiune), rapsodiind amplu, în paradigme sonore, deziluziile ghicite în patimi („de-a lungul e o dimineaţă ce din ce în ce mai lată/ în poala gândului cu încă o părăsire mă adoarme” – rachmaninov, adagio la colţ de stradă), îmbinând perfect metafora muzicală cu impregnările senzoriale gen haiku-tanka („...pe punte era dimineaţă/ în ochii bătrânului/ vântul nu mai bătea vertical...” - cântec spaniol), mişcând subtil creionările senine spre defrişări în negru de umbre (“câtă minunată risipire să ne închipuim o asemenea viaţă/ precum o perpetuă dimineaţă virgină scuturată de floare” – profil pierdut), întorcând feţele calde ale întâmplărilor scurse şi coapte-n poeme (“întâmplările se perindau galben/ dintr-un început fără de coajă” – poezie fără întoarcere), clipind cu un ochi la postmodernism şi cu altul la avangardă, în semitrezia cuplului („...îmi împletisem zeci de pulovere/ tu picior peste picior îmi surâdeai împăcat...” – nevisare), urcând Golgota artificialului dominant, tocmai pentru a nu-şi răstigni visele (“...între mersul pe jos şi zbor o lume a simţurilor mereu respiră...” – pe o emisferă dominantă), comprimând sinele în dorinţa imaginarului, amintirii, iluziei (“...la cumpăna visului/ iluzia devenea certitudine...” - interioare) şi încheind tandru, relevant, autoironic, matur, în cuvinte de abur acoperind lentilele iubitului, dublu protector (“...îţi mulţumesc că te-ai luat după mine/ devenisem o aruncătoare” - reper orientativ la vedere).

Paradoxal cumva pentru modernitatea scrierii, poeziile sunt aproape de structura sonetelor shakespeariene, în vers alb, cu vibraţii adânci, adună suspensiile către concluzii de final, dând resturilor finisaje şi, apoi, contur pentru carnea întregului.

Scriam cândva despre un text al poetei că este o poezie-medicament, că reprezintă „o retragere în sine, ca un reflex ancestral, necondiţionat”, cu o „cultivare subconştientă a impenetrabilului interior, a inexpugnabilului propriu fortificaţiilor” de unde, exarcebând luciditatea examinărilor, autoarea reproşează stărilor de graţie demenţa, ieşirea din firesc, apreciază transa ca sindrom al ratării şi dă „verdicte implacabile, ca de sub o glugă sacerdotală”, ca într-o „stare de veghe a izolaţionismului defensiv, aflat în permanentă scrutare de graniţe socotite proprii şi în poziţie de anihilare a oricărui intrus spre Edenul închis cu sârmă ghimpată, iluzoriu şi acela”.

Exerciţiul urmei e un val profund care îmi curăţă plaja gândului de castelele impresiei de atunci, dacă nu în întregime, măcar din punct de vedere al crenelurilor şi porţilor-ghimpi.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer