Greva căpşunelor

Fragment

LECŢIA DE BOTANICĂ

Ce serioşi sunt copacii în prima zi de primăvară!
Şi cât de primitive par frunzele
      ce ne amintesc de toamna dintre noi!

Dar aleile sunt proaspăt măturate chiar de măturători
şi sărutările de adio sunt mai sincere sezonul acesta!
Priveşte copacii: se gândesc la copiii zăpezii
şi la răzbunările cu miros de frunze.

Auzi, iubito,
cum de înfloresc copacii fără să se atingă?


POEM DE IARNĂ

De ce te-ai făcut frumoasă
tocmai în iarna aceasta
în care nu ninge?

Iubito,
dacă aş fi un secret
ce-ai face cu mine?
M-ai păstra
sau l-ai spune?


RĂZBOIUL CĂPŞUNELOR

S-au războit toată noaptea căpşunele:
în debara, pe masa din bucătărie,
în dulăpiorul de medicamente din baie -
făceau un zgomot şi un parfum de nedescris.

Până când, dimineaţa, a venit mama
şi le-a făcut dulceaţă de trandafiri.


ANIMAL PLANET

Am vise afaceriste, care se gândesc numai la tine.
 - De când visele se gândesc, măi, băiatule?
 - De când eşti îmbrăcată ca o avalanşă,
              care îşi aşteaptă schiorii.

Uite, lumina dimineţii de iarnă e generoasă cu toţi!
De ce nu mai ningi, de ce nu mai faci foşnet
              din oameni de zăpadă?
Dragostea mea, totuşi, de ce nu ningi? Plânge-mi o zăpadă,
              un vis prea târziu.

Am înţeles, îţi lipsesc câinii St. Bernard,
cu butoiaşele lor de rom,
cârciumile pustii, oamenii buni, oamenii răi şi şoferii...
şi minciunile, care ne ţineau loc de acoperiş,
şi copiii născuţi în umbra perdelei.

Iubito, de ce să trezeşti din somn un crocodil,
când poţi să ţi-l faci poşetă pe viaţă?!


UN ÎNGER CARE VISEAZĂ

Într-o dimineaţă de iarnă
dormeai atât de adânc,
încât respiraţia ta era mai neliniştită
decât albul zăpezii.

În timp ce eu te priveam,
trăgând perdelele roşii ale frigului.


ECLIPSĂ

E lună plină pe planeta Marte
şi o totală eclipsă de soare pe Pământ.
Te privesc cum mănânci o căpşună flămândă -
te apăr şi te cânt.

După ce ai închis radioul doar rochia ta
îşi mai aducea aminte de aceste amănunte tăcute.
Era o tristeţe în ochii tăi:
se dovedise - în sfârşit - că planeta Marte
nu e roşie, ci galbenă.

Era o tăcere care te lăsase gravidă,
era un surâs palid pe buzele tale,
şi nişte cearcăne ale vorbirii înecate de lacrimi.

Acum ştiu: te-am minţit - rochia ta este roşie
şi planeta Marte este galbenă. De unde şi albastrul din ochii tăi...

De ce plângi cu lacrimi albastre,
              nu vezi că fac zgomot?