Alb înstelată de lumina albastră
pe care nu văd că o vezi, îmi rămâne
în ochi vocea ta când spui:
gândeşte-te la mine,
voce venind de departe din ceruri.
Cât mai râsesem
de senina idolatrie diurnă
pentru asta voi merita desigur infernul
dacă la judecată se socoteşte
numai ceea ce nu se poate povesti.
Greşeli, ca nişte drumuri, iubiri ca nişte falii
poezii în stare să-ţi furnice prin degete
de-a lungul unei vieţi întregi.
Dar tu îmi spui: Gândeşte-te la mine.
Vorbeai deja despre dincolo sau
C-o să te vindeci, mă lăsai să cred?
|
