Dulceaţă de ardei iuţi
Gabriel Prăjitură
Tabletele, aşezate de obicei pe rafturile din dos ale literaturii, sunt privite ca şi sculpturile în gheaţă: extraordinare, uneori, realizate cu un talent deosebit, dar foarte fragile în timp. Gen efemer tipic: ceea ce azi te-a răscolit mâine e uitat complet. Aceasta pare a fi şi opinia lui Horia Gârbea, expusă şi argumentată în (auto)prefaţă. Dar eu cred că numai se joacă, că nu e chiar convins, altfel cum ideea strângerii propriilor tablete într-un volum?Mie tabletele mi se par mai mult asemeni improvizaţiilor din jazz. E greu să scrii tablete. Nu ai la dispoziţie păşunile vaste ale prozei, pe care să zburzi. Eşti închis în spaţiul carceral a cîteva mii de semne (inclusiv spaţiile). Şi virtuozitatea, aici, la tablete, te duce cu gândul la gravurile pe boabe de orez. Sau, cum spuneam, la jazz. Prinzi o temă din zbor şi începi să te joci cu ea, s-o dezvolţi în cîteva direcţii, s-o întorci pe cîteva părţi, s-o plimbi prin cîteva registre stilistice. Uneori iese o schiţă. Alteori un eseu, sau un pamflet sau o fabulă. Dar dacă te pricepi, rezultatul e delicios.
Am citit prin anii '80, cu deosebită încântare, tabletele lui Ion Vinea, adunate în volumul "Săgeata şi arabescul". Datau cam de prin 1916 pînă pe la 1946 dar nu-şi pierduseră prospeţimea ("Numai faptul că suntem ţara tuturor panamalelor a făcut ca România să fie invitată la deschiderea canalului de Panama" ). Am citit toamna trecută volumul "Povestiri" al lui Tudor Octavian care a fost atât de palpitant încât am uitat să mai fiu cu ochii pe arabii din avion. Una dintre tabletele lui, "Sergiu şi Gică" (sau invers), mă mai urmăreşte şi acum. Asta ca să-l contrazic pe Horia Gârbea cu privire la uitatul tabletelor. La fel ca şi în cazul volumelor pomenite mai sus, nu am citit niciuna din tabletele de faţă la vremea publicării lor în presă (cu o excepţie, "Viaţa la ţară", pe care încă o am în minte, şi nu numai pentru că am trăit o vreme într-un sat vecin). Nu cred însă că vreuna dintre ele ar fi "datată". Nu, ceea ce intră sub ochiul (şi bisturiul) autorului mi se par la fel de relevante în ceea ce priveşte societatea românească, acum ca şi atunci când au fost scrise. Sau poate că aşa suntem noi românii, nu ne vindecăm niciodată, purtăm aceleaşi păcate de la un capăt la altul al istoriei.
E greu să scrii tablete, spuneam. Trebuie să te pricepi. Şi Horia Gârbea se pricepe. Dacă s-ar fi gîndit cineva să-i dea zece minute de emisie pe săptămînă sunt convins că tabletele lui ar fi avut un impact similar celui pe care-l au tabletele lui Andrei Codrescu asupra societăţii americane. Bon apetit! Aveţi în meniu însă nu raţă cu portocale, ci dulceaţă de ardei iuţi.
