Topirea blocului de gheaţă
Radu-Ilarion Munteanu
Reeditarea, pentru prima oară, a unei cărţi scrise cu 33 de ani în urmă este, în principiu, un act de curaj. Există, desigur, cărţi care au cunoscut reeditări pe perioade mult mai lungi. Jules Verne, exemplul la îndemână, se reeditează de peste 133 de ani. Dar o face mai mult sau mai puţin constant. Nu mai vorbim de Iliada.Curajul constă, în primul rând, în confruntarea realităţii cărţii, incluzând cota ei de aderenţă la propriul timp, cu noua realitate. Atunci când e vorba de o carte de o atare originalitate, precum Un august pe un bloc de gheaţă, o carte la construcţia căreia fusese folosită ca materie primă ştirea de ziar, riscul confruntării cu durata convenţională a unei generaţii e maxim. Iar dacă adăugăm la aceste premise o altă premieră - prima implicare a autorului în editarea virtuală, atunci demersul capătă o nuanţă de cascadorie. Acest cuvânt se cere citit cu discernământ. Liber de uzuala conotaţie lejer peiorativă. Cuvântul trebuie luat stricto sensu, ca o inginerie a riscului. Autorul reuşeşte, în valoare absolută, performanţa rarisimă de a se exprima - pe sine, ca entitate gânditoare - de a se inventa chiar, extrăgând cu paradoxală abilitate semnificaţii majore din ştiri precum: un primus explodat în Alaska, un elefant deturnat în jungla thailandeză. Ba chiar în împletirea palmaresului unui concurs de coafori parizieni cu strigătul de ceaţă subţire, pe cer, al unui pilot îndrăgostit. Iar controlul expresiei tinde spre absolut.
Eşafodajul de semnificaţii se sprijină pe un fundament compozit. Faptul divers are o cotă perenă, dar şi una perisabilă. Riscul iniţial, al folosirii unui limbaj cu totul neconvenţional, este accentuat de faptul că, inerent, unii termeni nu mai sunt familiari.
Beneficiul e, însă, pe măsură: un soi de cromatografie, o filtrare a publicului. Am întâlnit literaţi onorabili care-l consideră pe autor doar spumos. Cititorul lui Cosaşu este supus unui exerciţiu la fel de pretenţios precum unele personaje ale lui Lewis Caroll, obligate să caute (şi să găsească!) un sens într-o lume caleidoscopică. Când ajunge, însă, să vadă pădurea, satisfacţia e intensă. Căci pădurea, sau eşafodajul, nu-i decât un autoportret, chiar aşa, parţial reinventat, iar asta va simţi cititorul oricărei generaţii, indiferent de familiaritatea unor termeni.
Cel mai evident atu al autorului este următorul: prezentarea ediţiei LiterNet e făcută (cu sagacitate tandră!) de o jurnalistă care mai avea destul până să vină pe lume, la data când prima ediţie primea premiul Uniunii Scriitorilor. La fel se poate afirma şi despre acei membri ai echipei LiterNet care au avut iniţiativa reeditării. Iată câţiva cititori profesionişti ai cărţii care au mizat pe reacţia similară a acestei generaţii următoare (despre care autorul consideră, în intimitate, că reprezintă ultima soluţie).
Pe copertă, o ambarcaţiune pentru navigatori solitari, una de mare viteză, de mare stabilitate, gândită să facă faţă oceanelor, strâmtorilor, curenţilor, bancurilor de nisip şi tot ce mai ţine de capcanele drumului unei cărţi prin public, aşteaptă confruntarea cu blocul ei de gheaţă, capabilă de a-l topi. Părerea mea.
