Coperta cărții
Teatru
978-973-122-162-5

Descarcă pdf

Case încărcate de amintirea unor momente formatoare, de tensiuni, regrete sau jocuri

Unul din principiile de bază ale rezidenței Drama 5 este libertatea artistică a autorilor: nu există o temă, nici o formă anume pe care ar trebui să o respecte. Nu a existat niciodată. Asta pentru că de prea multe ori celor care scriu teatru li se pun condiții: despre ce, despre cum. Când lucrează cu alți oameni, când au lângă ei un regizor, un producător, un grup de actori etc., inevitabil toți vor ceva (altceva) de la text. Când trimit o piesă la un concurs, în general li se cere ca textul să se încadreze într-o temă, într-un stil, într-o lungime. Pentru un autor care lucrează pe comision, să scrie orice vrea și oricum vrea e un lux. Dar și pentru un începător e importantă libertatea de a-și putea evalua intențiile, înclinațiile, interesele, de a avea control pe direcția în care urmează să meargă.

Cu toate astea, de două ediții încoace, textele scrise în rezidență, chiar dacă diferite ca stil, par să se sincronizeze tematic. Deși nu e sesizabil în timpul selecției, undeva pe parcursul lunii petrecute la Cluj ceva se întâmplă, astfel încât la final avem cinci perspective asupra unei teme - o temă nu accidental extrem de sugestivă pentru momentul prezent. Sigur că e o simplificare, fiecare dintre ele urmărește mai multe teme și cel mai probabil asemănarea e mai degrabă inconștientă, dar un fir comun rămâne. Și, poate influențați de cei doi ani de pandemie care au obligat la retragerea în spațiul privat, temele pe care le-am observat la edițiile cinci și șase sunt casa și familia. După ce în 2020 ne-am îndreptat atenția spre spațiul privat, spre casele noastre unde a trebuit să petrecem mai mult timp decât am plănuit sau ne-am dorit, spre cei cărora le lipsește un acasă, spre cei care se străduiesc să ajungă acasă de departe, în 2021 casele sunt încărcate de amintirea unor momente formatoare, de tensiuni, regrete sau jocuri. Sub mentoratul Alinei Nelega - care de la începutul proiectului îi sprijină pe autori, indiferent de vârsta și experiența lor, în a-și aprofunda și interoga propriile idei și interese - cei cinci rezidenți din 2021 reușesc să dezvolte aceste teme în moduri profund personale.

În Ale mele, piesa Mădălinei Stoica, camera copiilor devine un axis mundi, un loc intermediar, protejat, în care doi frați se ascund de moartea mamei, alunecând în jocuri de o perversitate inocentă (amintind de The Dreamers, filmul lui Bertolucci, dar și de Lord of the Flies). Gândirea magică, amorală, a copiilor izolați de adulți, permite reconstrucția lumii după reguli noi, care se mențin chiar și atunci când copiii nu mai sunt copii - o lume ca o imagine răsturnată a orice ni s-ar putea părea idilic sau fermecător la copilărie: atașamentul dintre frați devine incest, jocurile inventate devin ritualuri magice, iar camera copiilor se transformă într-un spațiu bântuit de creaturi imaginare.

Disco Regret de Doru Vatavului, vorbește despre Toni, 35 de ani, regizor ratat și proaspăt divorțat, forțat să se întoarcă în casa părinților, pe care îi angrenează într-un proiect care o entuziasmează pe mamă și îl incomodează pe tată - reconstrucția pe film a relației lor din tinerețe. Încet, în poveste se inserează o a treia figură - Robert - un fost iubit al mamei, marea ei dragoste, cum îl numește tatăl, și punct nevralgic suspendat între cei doi soți. Rolul e preluat în film de Toni, ceea ce adaugă un strat de sugestii oedipiene care contribuie la atmosfera de jenă generală, cu efecte tragi-comice. Jena asta, minuțios construită, a familiei tradiționale românești de a discuta despre lucruri dureroase, e una din meritele textului și ceea ce îl face atât de recognoscibil și de comic în tristețea lui.

Tot despre viața părinților de dinainte de a fi părinți vorbește și Iulia Enkelana în Scheletul de pasăre. Într-o zi, părinții lui David (6 ani) găsesc în spatele unui dulap un mic schelet de pasăre - prima lui confruntare cu moartea și, în același timp, un simbol al timpului de dinainte ca David să existe. David-adultul povestește întâmplarea, alunecând într-o meditație lirică despre moarte și uitare, în care trecutul se materializează sub ochii noștri. Atât David cât și personajele-părinți schimbă vârste de la o clipă la alta, iar aceștia din urmă prind într-un final putere și devin povestitori la rândul lor. Fluiditatea vârstelor e oglindită de cea a scriiturii, căreia versul alb îi imprimă o cadență molcomă - un flux al conștiinței punctat pe alocuri de fragmente reconstituite de viață trecută.

Monștri, piesa lui Andrei Ursu, o tragedie contemporană despre relația părinți-copii, surprinde vizita lui Ioan la casa părintească în care încă locuiesc tatăl văduv și fratele mai mic. Ioan profită de motivul vizitei - un necaz financiar în care se află fratele - pentru a-și aminti episoade dureroase din trecut pe care i le reproșează tatălui, văzut ca principalul vinovat pentru cine e Ioan ca om, pentru toate traumele majore și eșecurile lui. Autorul construiește o poveste de o simplitate înșelătoare, cu o tensiune foarte bine dozată, în care nevoia publicului de loialitate față de un "erou" se mută constant de la un personaj la altul, pe urma schimbului de replici tăioase care ne dezvăluie treptat cine sunt cu adevărat.

Scene din viața familiei Stuck, de Oana Hodade, imaginează viața unei familii, plecând de la o arhivă de fotografii cumpărată de autoare de la piața de vechituri. Fotografiile ancorează textul în realitatea din afara ficțiunii, la fel ca și personajul Oana Hodade, reprezentare a autoarei care interacționează liber cu personajele ei, lăsându-se acuzată, mărturisindu-și intențiile și motivele fascinației față de viața necunoscuților din fotografii. Ceea ce e în mod obiectiv o serie de povești imaginare despre o familie străină devine o explorare extrem de personală a relațiilor de familie și a memoriei afective, care umple goluri, transformă și selectează, face ordine în lume, creând o poveste cu sens din fragmente.

Fiecare din aceste piese reprezintă un câștig pentru dramaturgia românească contemporană, fiecare - o imagine a lumii de azi din perspectiva trecutului care ne-a adus aici, din partea a cinci autori cu puternice voci individuale. Fiecare dintre ele ar fi un plus pentru repertoriul oricărui teatru din țară și pentru orice public în căutare de povești captivante, cu un puternic impact emoțional.

(Alexa Băcanu, coordonatoare Drama 5)

*

Cele 5 piese din acest volum sunt:

Scheletul de pasăre de Iulia Enkelana

Despre autoare: Iulia-Maria Kyçyku, cu pseudonimul Iulia Enkelana, născută în 1999, în București, într-o familie româno-albaneză. Între cuvânt și imagine, uneori oscilând de la una la alta (de la dramaturgie, proză sau poezie la fotografie sau desen), uneori combinându-le (în film), încerc să observ și să explorez conexiunile interne dintre arte și modalitățile în care acestea se ajută una pe cealaltă. Din parcursul meu artistic de până acum, aș vrea să menționez participarea cu trei piese de teatru în volumul DeMontat (Editura Presa Universitară Clujeană, 2021), scurtmetrajele Clipește, A trebuit să amanetez diamantul și Orașul absent (selectate în câteva festivaluri naționale și internaționale), textele Punishment, Microfonul și vocea, Sfera și Vasăzică (publicate în reviste culturale din România, Albania și Irlanda), precum și albumele digitale do you remember your first loneliness (fotografii, 2017) și Eyeland (desene, 2016).

Despre piesă: Ajuns la bătrânețe, ca și cum ar încerca să se convingă că el a trăit-o, David își amintește revelația conștientizării morții, în copilărie, când s-a atașat în mod straniu de un schelet de pasăre găsit de părinții lui în spatele unui dulap. Treptat, săpând tot mai adânc în memorie, David ajunge într-o zonă de "mijloc", în care s-au amestecat trecutul, prezentul, amintirile, reflecțiile și lucrurile la care nu vom avea acces niciodată: trăirile intime ale părinților și timpul dinaintea existenței noastre.

Scene din viața familiei Stuck de Oana Hodade

Despre autoare: Oana Hodade (n. 1985) este artistă și performer, locuiește și lucrează la Cluj. Are o educație formală în artele spectacolului - actorie -, și în prezent studiază regia de teatru contemporan. Treptat, și-a extins preocupările către performativitate, imagine, text și compoziție sonoră. În practica ei, explorează fragilitatea, intimitatea, ritualurile și rutinele vieții cotidiene și spațiul personal, creând lucrări care se concentrează pe redarea de experiențe și senzații. Este interesată de intersecția dintre narațiune și acțiune în teatru și de scenă ca teren multidisciplinar.

Despre piesă: Scene din viața familiei Stuck pornește de la o arhivă de fotografii găsită la piața de vechituri. Sunt fotografii de familie, surprinse de-a lungul anilor. Trecând de avalanșa de emoții contradictorii care vin la întâlnirea cu un astfel de obiect - o bătălie constantă între curiozitate și distanță etică - zecile de imagini lasă loc de infinite proiecții personale legate de conceptul de familie. Persoanelor din imagini le-am atribuit nume și identități imaginate și le-am inventat o viață posibilă. E un joc al subiectivităților, un caleidoscop al memoriei. Și cine poate ști cât de aproape e această realitate imaginată de cea reală? Pot ele să coexiste, fără să se anuleze reciproc? Scene din viața familiei Stuck vorbește și despre întâlniri aleatorii care prind însemnătate și scene cotidiene scoase din anonimat.

Ale mele de Mădălina Stoica

Despre autoare: "Foarte brut spus, în momentul de față mă lupt cu ideea că pot să spun sau să fac ce vreau. Trăiesc sub impresia că există anumite angajamente prestabilite de conduită și oricât de liberă aș fi, nu sunt niciodată chiar liberă. În relații, în scris. Asta cred că urmăresc. Să nu mă mai simt permanent observată. Chiar în condițiile în care sunt. Oricum ar fi, să nu mă mai țin eu singură sub observație. Cu siguranță asta va duce la multe experimente în ceea ce scriu, dar mai dau jos din perfecționism obișnuindu-mă cu ideea că terminarea unui masterat de scriere dramatică nu înseamnă nici că știu ce fac, nici că ar trebui." (Mădălina Stoica)

Despre piesă: Ale mele e o piesă despre doi frați care trec prin moartea mamei. În același timp, e un text despre doi adulți, despre traume din copilărie, despre izolare, codependență și maturizare forțată. Iar la finalul zilei, este o poveste despre intimitate în care am încercat să răspund la întrebarea de ce rămânem?

Monștri de Andrei Ursu

Despre autor: Andrei Ursu spune povești prin teatru și proză. S-a născut la Timișoara pe 23.09.1984. A prins apusul Epocii de Aur. Pe atunci făcea baie într-o oală. Mînca multă gulie. A văzut pe viu începutul Revoluției de la Timișoara (16.12-20.12.1989). Știe cum sună un cor de Kalașnikoave. Face teatru de la 16 ani. Scrie de la vîrsta de 17 ani. A absolvit Facultatea de Litere, Timișoara, cu o licență despre Tarot și romanele lui John Fowles. În 2017 a fondat Teatrul Basca, împreună cu Ana-Maria Ursu (actriță și regizor) și Victor Dragoș (artist activist, actor și regizor). Locuiește în zona Odobescu, la blocuri. E căsătorit. Are un copil.

Despre piesă: Monștri e povestea a 3 bărbați. 3 bărbați care au pierdut ceva pe drum. Bărbații ăștia 3 consideră că știu cine sînt. Consideră că știu ce fac. Pentru că bărbații, nu-i așa, consideră că au întotdeauna dreptate. Mai ales cînd sînt între ei. Cînd nu-i vede nimeni. Cînd, la o masă, într-o bucătărie, undeva, cîndva, la o oră anume, după ce au consumat suficient curaj lichid, pot începe, fără jenă, să vorbească despre sentimente și oameni. Despre dezamăgiri. Trădări. Ură. Iubire. Furie. Despre oameni. Oameni care nu mai sînt. Oameni care au plecat. Și despre starea lumii lăsată în urmă după trecere. Despre oamenii rămași, care trebuie să trăiască în lumea de acum. Oameni care nu înțeleg ce se întîmplă. Care încep să simtă ceea ce teoretic n-ar trebui simțit, pentru că. Sentimente pe care oamenii rămași în urmă le mimează perfect. Dar a căror utilitate pragmatică nu au înțeles-o niciodată. Pentru că bărbații sînt mai denși. Pentru că bărbații nu au sentimente. Nu au timp de emoții, empatie sau iubire. Pentru că bărbații nu plîng. Monștrii nu plîng. Deși mimează perfect actul. Iar soarele, din lipsă de ceva mai bun de făcut, răsare și în ziua ce vine după. Doar pentru că...

Disco Regret de Doru Vatavului

Despre autor: Doru Vatavului e programator, scenarist și regizor. Alege medii diferite de la o poveste la alta: film, teatru, performance, literatură, fotografie, instalații, video-art. În proiectele lui se apropie de subiecte ca intimitatea, sincronizări și desincronizări umane, reprezentarea realităților subiective, în special în contextul evoluției tehnologice. Îl interesează explorarea granițelor dintre domenii artistice, dintre genre-uri, dintre medii, dintre oameni.

Despre piesă: Un regizor de film proaspăt divorțat, deprimat și falit se vede nevoit să se întoarcă în casa părinților din orașul mic în care a crescut. Propune un proiect de familie: un film în care părinții să reconstituie scene din tinerețea lor din anii '90. După eșecul căsniciei fiului, filmul pe care încearcă să-l facă e modul lui de a chestiona cum poate să reziste o relație. Sub autoritatea camerei de filmat, versiunile părinților încep să se bată cap în cap - cu elemente mărunte, ca melodia pe care au dansat prima oară, sau mai puțin mărunte, ca Marea Dragoste a Maică-tii care, ce să vezi, n-am fost eu - cum zice Tatăl. Acest al treilea personaj din film ajunge să fie jucat de fiu și dinamicile din familie încep să se complice. Povestea devine una dublă: viața care a fost versus viața care ar fi putut fi. Pe marginea ei, fiul își disecă propria pierdere, straniu de asemănătoare cu cea scoasă la suprafață din tinerețea părinților lui.

0 comentarii

Publicitate

Sus