Cerul din noi înşine
Andrei Baciu
Între pământ şi cer - iată zborul!Fascinanta putere de atracţie a fotografiilor din acest album rezidă, fie că privitorul conştientizează acest aspect, fie că nu, în calitatea lor arhetipală. Zborul nu este perceput în dimensiunea lui imediat utilitară, după cum nici magia tehnică ce face, de la Bernoulli citire, ca aceste maşini de metal să se ridice miraculos de pe pământ nu are altă relevanţă aici decât aceea de mijloc sine qua non al atingerii unui scop mult mai puţin palpabil.
Se ştie că într-o fotografie (sau, mai bine, "Fotografie") se află întotdeauna cel puţin două persoane, fotograful şi privitorul. La aceasta, Cristina Ţintă adaugă, prin imaginile ei monocrom, epurate de orice detaliu superfluu, încă o prezenţă esenţială - cerul. Căci ce alt efect să aibă faptul că perspectiva fotografiilor îl obligă pe privitor să înţeleagă că, de privit, priveşte de jos în sus? Şi, ca atare, să simtă nevoia să îşi facă şi el cât mai repede rost nu de bilet de avion şi nici măcar de brevet de pilot, ci, nici mai mult, nici mai puţin, de propriile aripi?
Nu întâmplător pune Cristina, la pagina 16, totul pe seama Bucuriei. Tot deloc întâmplător, ea a ales, ca puncte de sprijin şi ca reper suplimentar al imaginilor, gândurile pilotului Doru Davidovici, în care pulsează viu obsesia unei veritabile integralităţi fiinţiale, consubstanţiale unei prea necesare aspiraţii spre curăţenia de suflet.
Să ne înţelegem, însă. Nu de idealism visător şi încăpăţânat e vorba în propoziţia noastră vizuală. Păcatul lui Icar a fost superbia, nu altceva. Şi, totuşi, nu, nu e vorba de astfel de lucruri aici. Dimpotrivă, spre atingerea scopului propus este introdus în ecuaţie pragmatismul cuminte şi cu minte al recurgerii nu la cine ştie ce pirotehnism sufletesc, ci la mult mai concreta maşină zburătoare - mai mult decât destul pentru cine are urechi să audă, ochi să vadă şi suflet să îşi înalţe. Nu de alta, dar, nu-i aşa?, minunile sunt de fapt posterioare, nu anterioare credinţei.
"1, 2, 3 şi!", s-au aliniat parcă singure fotografiile din final, dând startul în cursa care ne cheamă pe toţi. "Dar cum, cum se face aşa ceva?", s-ar putea întreba cineva. Răspunsul, mă gândesc, e mai simplu decât am crede. Trebuie, de pildă, doar ca, în mod sfios şi năvalnic, şi realişti fiind cu noi înşine până la plăsele, să observăm dârele pe care, generos, avioanele le lasă în urma lor. Odată ce am făcut aceasta, nu ne mai rămâne decât să întindem mâinile în sus, să ne apucăm de ele şi, cu piepturile deschise, să ne căţărăm către Cerul din noi înşine.
