Cuvânt înainte de...
Geta Rossier
"Ştim foarte bine că spiritul nostru de discernământ începe acolo unde cel al autorului se face tăcut, dar am fi dorit ca el să ne răspundă, când tot ce poate face este să aprindă în noi dorinţe." (Marcel Proust, Despre lectură)
În urmă cu câţiva ani, Bogdan Burileanu ne lăsa plutitori, undeva într-o a treia dimensiune, dându-ne ca material de gândire peregrinările mai mult sau mai puţin filosofice ale unui helvet pe plaiurile noastre mioritice, lovit de paradoxul bubei ce te prinde şi de care nu mai scapi. Aş numi aici bubă sentimentul confuz, pe care ai impresia că-l atingi, că-l ai, că-l ţii în sfârşit cu toate puterile de care eşti capabil, dar care-ţi scapă jucăuş printre degete nevrând să-ţi abandoneze libertatea-i nici misterul: românitudinea. Căci cum altfel am putea numi acest sentiment pe care cei veniţi "de la ei la noi" nu-l resimt nicăieri în altă parte şi despre care era vorba în precedentul volum - roman - al autorului?!
Prezentase atunci cititorilor, prin intermediul LiterNet-ului, un fir al Arianei pe care fiecare personaj avea să-l descâlcească sau să-l încâlcească după bunul plac al hazardului scriitoricesc, pagină după pagină.
Ne lăsase, deci, cu un ultim paragraf în care vocea lui Cioran ne spunea de dincolo de umbre, ca un ecou: "Nu-i rău să-i frecventezi pe români. Defectele oamenilor, în general, apar la ei în toată goliciunea.". La care, o condiţie fu pusă ca punct final: fără nici o iluzie.
Şi iată-l că ne revine, azi, cu un alt fir: un fir de care leagă, cu tact şi măiestrie, povestiri. Dar nu orice fel de povestiri! Avertismentul, ca o morganatică capcană, ne întâmpină imediat după titlul acestui volum: deloc postmoderniste. Şi mai că am fi tentaţi a-l crede, dacă n-am decela partea jucăuş-ironic a mărcii-Burileanu din spatele imaginii, à la manière de Magritte: Ceci n'est pas une pipe! (Aceasta nu este o pipă!). Un fel de: Nu credeţi ce vă scriu, credeţi ce veţi descoperi singuri în ceea ce e scris, în spatele fiecărui cuvânt. Ca o fereastră. O enigmă. Un mister.
Am putea crede că, astfel, cu acest deloc, autorul vrea să se distanţeze de cel puţin un canon al literaturii de astăzi, de la noi, dat fiind că acest canon e dificil de definit, văzut de critica contemporană ca un fel de monstru de la Loch Ness, căruia mulţi recunosc a-i fi văzut întruchiparea, dar pe care fiecare o descrie altfel şi altfel (de la Ovidiu S. Crohmălniceanu răscitire!). Am putea crede că intenţia autorului este o ieşire, oarecum, dintr-un mit cultural. Când, de fapt, nu face decât să ne sugereze, cu fineţe, o pistă, o fereastră din spatele căreia ni se oglindeşte în ochi o realitate bine cunoscută de fiecare dintre noi, de fiecare dată alta, căci prismele sunt schimbătoare, cu sclipiri din cele mai neaşteptate. Şi doar ajunşi aici, la aceste sclipiri bine presărate, ne dăm seama unde a vrut să ne împingă vocea autorului, ironică, jucăuşă cu un limbaj şi un stil ce-i sunt proprii. Această voce, deci, este tot ce autorul lasă din el în textele de faţă. O adevărată voce de povestitor care ne face să uităm unde se opreşte ficţiunea şi unde începe realitatea. Sau invers!? O voce care face posibilă întoarcerea personajului acolo unde îi este locul.
Deloc postmoderne... bineînţeles..., bineînţeles..., dar mai ales desprinse din actualul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi îmbrăcate într-o lumină de livresc, un fel de parodie a câtorva bucăţi de viaţă.
Fin observator, autorul schiţează psihologia personajelor în detaliile lor ascunse, în viaţa din spatele vieţii, reuşind să ni le facă simpatice, înduioşătoare sau pur şi simplu ridicole, atentând la perplexitatea cititorului, ca şi cum lor nu le-ar lipsi decât carnea şi oasele pentru a face parte din lumea mişcătoare ce ne este familiară. Umorul, ironia salvează destinul fiecăruia dintre ele. Absurdul, uneori. Căci cum să nu imaginăm altfel decât absurdă, neînţeleasă, invitaţia primită de Dorian (derularea ei în peliculă de februarie ploios) sau idolatria de o viaţă a lui Aleodor pentru un scriitor lipsit de sentimente; un absurd care, pe de o parte, ne-ar putea duce cu gândul la cel kunderian, cu identităţi şi intenţii brumoase, sau la absurdul lui Camus unde idolii au picioare de argilă? Şi într-un caz şi în altul, viaţa nu face decât să se continue, salvatoare. Salvatoare când răzbunarea vine, ca un şarpe ce-şi muşcă coada, tocmai acolo unde fiorii erotismului urzesc vise în stare de veghe simţurilor. Thanatos nu-i prea departe când Miruna îl re-regăseşte pe Oliviu. Salvatoare sau nu, când un disc - dur şi deloc pur - poate deveni depozitarul unor fantasme secrete - proba riscului ce pune faţă în faţă lumi apropiate, dovedite a fi nemilos de îndepărtate. Salvatoare, sigur, când Marşul lui Radetzki, pe drumul întoarcerii acasă, se termină ca un ecou de triumf lăsându-l în pace cu sine însuşi pe întortocheatul Tibi: viaţa e frumoasă! Si, si Signore... la vita è bella!, cum ar zice marele Benigni, în ciuda mai micilor sau mai marilor furtuni ce ne străbat.
Sigur, esenţialul nu este aici, în aceste câteva fraze de prezentare (deloc pozitivistă!) a volumului de faţă (vezi Dinu Lazăr - comentariu la A treia dimensiune), care nu fac altceva decât să împărtăşească o idee despre de ce şi cum scrie şi devine Bogdan... ci în paginile lui, pe care LiterNet vă invită a le descărca şi citi, dacă nu cu acelaşi entuziasm exigent cu care ele au fost pregătite, cel puţin cu convingerea că o carte nu trăieşte decât dacă cititorul îi dă viaţă.
