Setea de fericire
Alex. Ștefănescu
Al. Ivasiuc a susţinut cândva că există o legătură între radicalitate şi valoare (a şi folosit sintagma ca titlu al unui volum de eseuri). În literatură, cel puţin, această idee se confirmă în numeroase cazuri. Un exemplu posibil îl constituie volumul de versuri Poze cu zimţi publicat recent de Anca Mizumschi.Autoarea s-a întors (sperăm, spăsită) la literatură după ce s-a afirmat în alte domenii (printre care cel al marketing-ului); şi după ce a constatat într-un mod dureros (ca să-l parafrazăm pe Traian Băsescu) că viaţa nu-i ca literatura (alte consideraţii pe această temă - în prefaţa cărţii). Versurile ei, pline de dramatism, se remarcă prin radicalitatea atitudinii, printr-un refuz tranşant, irevocabil a ceea ce falsifică existenţa. Cititorul cărţii are, încă de la prima pagină a volumului, sentimentul că urmează să i se transmită un mesaj important. Că nu va fi vorba de un joc literar, de genul celor propuse de optzecişti, şi nici de un teribilism ieftin şi scabros, ca al "mizerabiliştilor", ci de un document existenţial.
Ca şi Mariana Marin sau Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie o poezie a refuzului. Cuvântul "nu" se repetă obsesiv în volumul Poze cu zimţi. Acest titlu, Poze cu zimţi, poate să inducă în eroare, creând impresia că versurile exprimă nostalgia unui "altădată" (banal şi totuşi mitologizat), când fotografiile, aproape toate alb-negru, aveau marginile zimţate. Dar nu găsim urmă de nostalgie în carte. Se poate spune în schimb că refuzul este practicat în numele valorilor acelei vârste. Poeta refuză energic maturizarea înţeleasă ca degradare. La Mariana Marin este vorba, înainte de toate, de o inaderenţă la stilul de viaţă comunist şi de un sentiment al damnării, la Marta Petreu - de o mizantropie de origine divină (ca "boala" Gabrielei Melinescu). Anca Mizumschi este însetată de fericire, de acea fericire care în adolescenţă părea uşor de atins, dar care odată cu trecerea anilor a devenit intangibilă. Poeta respinge nu viaţa, ci tot ceea ce modifică brutal proiectul ei de viaţă. În puţine cărţi de poezie apărute la noi în ultima vreme există o asemenea sete de fericire:
"Nu o să-l înţeleg niciodată/ pe Dumnezeu/ când îşi alege femeile/ care urmează să fie fericite// Stau cuprinsă de acea fericire/ pe care nu poţi să o vezi la ecograf/ conţinută de propriul meu uter/ ca un făt mort/ la care nu a reuşit să ajungă nimeni/ la timp" [singurătate underground].
(Titlurile poemelor sunt scrise între paranteze drepte, ceea ce demonstrează că au un caracter facultativ şi că poemele pot fi considerate secvenţe ale unui monolog de mare întindere.)
Se remarcă relaţia directă pe care poeta o are cu Dumnezeu, expresie tocmai a radicalismului ei, a dorinţei de a nu pierde timpul cu instanţe intermediare şi de a ajunge repede la instanţa supremă.
Sunt şi alte exemple:
"Dumnezeu umblă prin capul meu/ cu un baston/ bocănind neîndemânatic" [asociaţia orbilor];
"Aş vrea să scriu haiku-uri haioase/ un fel de corpuri mici-mici/ tipărite direct pe timbre/ de Dumnezeu" [haiku];
"Mamelor frumoase ar trebui să li se interzică copiii/ ar trebui luaţi din poală şi duşi direct/ la orfelinat ca să nu mai poată fi dezinformaţi/ ar trebui interzisă prin lege atâta cruzime/ sau ar trebui să poarte măşti/ manufacturate de Dumnezeu/ într-o singură serie" [dezinformare în masă];
"Poveştile astea cu maica domnului m-au obosit/ pentru că/ presupun sacrificii umane/ într-o formă mai evoluată// Eu personal aş accepta/ să fiu salvată doar/ de o maică a domnului/ din colecţia toamnă-iarnă/ cu bucuria trasă pe faţă/ ca un ciorap de dantelă neagră/ prins cu banda adeziv" [maica domnului pe catwalk] etc.
Personajul care o obsedează pe autoare - mai exact pe femeia fictivă care vorbeşte în carte la persoana întâi - nu este însă Dumnezeu, ci un bărbat de care s-a despărţit la un moment dat şi cu a cărui absenţă nu se poate obişnui:
"De când ai plecat, spaţiul are un ritm, eu am altul/ moartea are alt înţeles pentru mine/ mai odihnitoare decât oraşul stătut/ în care corpul meu obişnuit cu tine/ mărşăluieşte printre străini/ la întâmplare" [în marş].
Poemele scrise pe această temă - a despărţirii - sunt de un dramatism răscolitor. Ele impresionează cu atât mai mult cu cât personajul liric, departe de a avea unduiri de salcie plângătoare, îşi păstrează verticalitatea în suferinţă.
"Nu vreau să mă strigi pe nume/ nu vreau să ştii unde sunt/ mă lipesc cu sânii de toate pozele alb negru/ care ascund crăpături în zid/ şi mă rog să nu cumva/ să mă pui şi tu o dată şi încă o dată la loc" [cântece de dragoste şi furie].
Dacă ar trebui, totuşi, menţionate poemele care n-ar putea lipsi dintr-o antologie a poeziei româneşti de azi, le-am avea în vedere pe altele şi anume pe cele grupate sub titlul [poze cu zimţi] şi dedicate de autoare "generaţiei nouăzeci". În această suită de instantanee a generaţiei care s-a afirmat imediat după căderea comunismului, aproape complet ignorată de societatea românească, pe atunci răvăşită de alte pasiuni decât literatura, găsim fulguraţii de poezie excepţională:
"Generaţia mea îşi strecura oraşul pe dedesubt/ ca un fermoar care se deschide invers/ şi aducea cartierele muncitoreşti mai aproape/ astfel încât antenele colective de pe blocuri/ ne împungeau pe sub piele/ ca nişte cioturi de os/... /mi-e atât de dor de generaţia mea/ tăiată cu ghilotina/ la margini/.../ Ne scriam poeziile aşa cum alţii îşi trec pe cruce/ anul naşterii şi apoi o liniuţă/ fiecare volum ne amâna moartea/ cu un singur rând/ bătut la maşina de scris.// Ne ştiau toţi/ încă de la început ne treceau în catastif/ la administraţia cimitirelor/ unde un funcţionar completa/ din când în când câte o cronică colectivă/ la rubrica debut/.../ Nu aveam nici de încălzit/ nu aveam haine, ne duceam/ la cenaclu cu mâna întinsă/ să învăţăm unii de la alţii/ să respirăm/.../ Până la urmă toată frumuseţea lumii/ încăpea în noi/ nu aveam cărţi de vizită, nu ne chema în nici un fel/ de aceea de fiecare dată când coboram pe schitu măgureanu/ atingând linia orizontului ca o navă/ oamenii întorceau capul după poezie/ hipnotizaţi de şoldurile ei uriaşe/ de amantă regală".
Dacă ar fi scris atât - "antenele colective de pe blocuri/ ne împungeau pe sub piele/ ca nişte cioturi de os" -, Anca Mizumschi tot ar fi meritat atenţia iubitorilor de poezie. Intensitatea trăirilor, radicalismul viziunilor, ardoarea dorinţei de a cunoaşte fericirea şi, în acelaşi timp, luciditatea dureroasă, care face imposibilă orice iluzie, sunt trăsăturile distinctive ale textelor ei. Texte scrise, cum explică autoarea însăşi, "direct pe piele".
Remarcabile prin autenticitatea lor (resimţită uneori ca brutală de cititor), prin expresivitatea energică, prin înnoirea îndrăzneaţă a imagisticii, poemele scrise direct pe piele ale Ancăi Mizumschi ne merg direct la suflet.
(Cronică preluată din România literară, iunie 2008)
